Se spune că maturizarea duce la înțelepciune. Că ai scăpat de prima tinerețe, în care mintea îți e plină de prostii și hormoni, și că, trecut de 45 de ani, ești un adevărat maestru al inteligenței.

Posibil să fie așa. La unii.

La alții…

Tocmai ți-ai făcut analizele anuale. Câteva rubrici gri, pe la colesterol, glicemie și pe naiba mai știe unde. Nu foarte grav, dar trecute de limitele normale. Cura de slăbire ținută în iarnă a avut același efect ca atunci când uzi grădina în timp ce plouă cu găleata. Urci scările rapid ca un leopard… până la etajul 1, iar când ajungi la 4 îți tremură toate balamalele. Mai dai o gaură la curea, din păcate nu spre interiorul ei.

Doctorul îți spune:

— Tinerețe, apucă-te să faci mișcare!

Mișcare.

Cât ai fost copil, adolescent și tânăr, ai tot făcut, mai cu voie, mai fără voie. Ai mai făcut și un sport, nu de performanță, dar suficient cât să nu te huiduie ăia de pe margine. Apoi job la birou, mașina parcată la 5 metri de intrarea în bloc, o plimbare mai de vară prin parc și cam atât.

Dar doctorul e doctor și recomandarea lui e lege.

Intri pe internet, cauți o sală de sport prin zona ta, descoperi că acum se numesc „zone premium de health & fitness”, pui mâna pe telefon:

— Bună ziua. Mai aveți locuri libere?

— Bună ziua. La ce să mai avem locuri libere?

— La sala dumneavoastră de sport. (Ce întrebare!) Că doar nu sunasem la covrigărie.

— Domnule, noi suntem o rețea premium care asigură pentru clienții noștri un stil de viață activ și sănătos. Ce ați dori?

— Să fac mișcare, doamnă, că așa mi-a zis doctorul.

— Vreți Cycling, Body Pump, Pilates, Zumba sau Aqua?

(Nu înțelegeam o boabă din ce îngâna femeia de la telefon despre drăciile alea, dar dacă nu ești și fudul…)

— Sunt toate cu mișcare?

— Bineînțeles.

(Puțină tăcere.)

— Mda…

— Băgați-mă la toate!

— La care toate?

— La alea cinci care ați zis mai devreme.

— Sunteți sigur?

— Ce naiba, doamnă, am o vârstă…

— Abonamentul costă x lei pe lună. Vreți și antrenor personal?

— (Dacă tot am fost bărbat…) Da.

I-am dat femeii datele de identificare, mi-a trimis un link, am plătit abonamentul pe o lună, plus antrenorul personal. Am stabilit programul și oamenii mă așteptau „cu drag”.

Primul pas îl făcusem.

Acum trebuia să-mi iau echipament adecvat. Fuga la mall, magazin de sport. Mă întreabă vânzătoarea ce adidași vreau: de alergare, de cățărare, de drumeție. Eu îi răspund că îi vreau pe ăia roșii, că erau și la reducere, și erau și impresionanți. Niște tricouri frumoase: unul cu Bayern München, altul cu Dinamo și unul al naționalei de volei din Croația. Trei perechi de pantaloni scurți și un trening tare de tot, un albastru de Voroneț, dar era singurul pe mărimea mea.

Toate de firmă, că doar nu era să mă duc la sală ca un gherțoi.

Marți, de la 5 după-amiaza, aveam prima oră. Pe la 3 mă sună una să mă anunțe că e antrenorul meu „personal” și să mă întrebe dacă ajung.

Cum să nu?

Am ajuns mai devreme cu câteva minute. Cum m-a văzut, în mărime naturală și îmbrăcat în treningul ăla mișto, cucoana de la recepție a rămas cu gura căscată. Când s-a dezmeticit, mușcându-și buzele parcă să nu izbucnească în râs, a strigat:

— Marinela, vino-ncoa’, că a venit domnu’ de la 5!

Apare Marinela, o doamnă pe la vreo 30 de ani, drăguță, cu un corp parcă sculptat. Mă vede. Aceeași expresie ca recepționista.

Mă uitam când la ea, când la ailaltă, care se făcea că are treabă, și încercam să înțeleg de ce naiba îmi evitau privirea și se uitau ciudat una la alta.

Prima parte era chestia cu Cycling.

Bănuiam ce înseamnă, o chestie cu o bicicletă. Am avut Pegas. Mergeam cu ea să iau pâine și să schimb sifoanele. Nu era nasol.

Mare greșeală.

Cyclingul ăsta nu e bicicletă. O cameră întunecată, plină de biciclete, cu oameni transpirați, serioși, cu priviri de sectanți și cu un instructor cocoțat în față, urlând ca un descreierat.

M-am urcat pe a mea cam debusolat. Lângă mine era un tip mai tinerel care băga la pedalele alea ca un ninja. Părea ușor. Cine dracu o fi proiectat șaua aia să și-o bage în… Numai faptul că stăteam pe ea părea un chin.

Marinela vine lângă mine, îmi reglează ghidonul, îmi ridică șaua, îmi strânge nu știu ce șurub și îmi spune:

— Stați relaxat.

Stăteam pe o lamă de cuțit îmbrăcată în plastic și doamna îmi cerea relaxare.

Începe muzica.

Instructorul urlă:

— Hai, echipă! Pedalăm ușor!

Ușor, în limbajul lor, înseamnă că după treizeci de secunde începi să-ți vezi păcatele. După un minut, începi să te gândești la oameni pe care i-ai nedreptățit în viață. După două minute, ești dispus să suni fosta dirigintă și să-i spui că avea dreptate când zicea că nu o să ajungi bine.

— Sus din șa!

Toată lumea se ridică. Eu încerc. M-am ridicat cu chiu, cu vai.

— Și accelerăm!

Ce dracu să mai accelerez, că abia puteam să stau pe bicicletă.

Eu urcam pe scara suferinței, treaptă cu treaptă, cu Bayern München lipit de mine ca o cârpă udă.

Mă uitam la Marinela cu ochii unui om care cere azil politic.

— Domnul din spate, adică eu, poate ne mișcăm și noi azi. Mai aveți puțin.

Acel „puțin” a durat cât domnia lui Ștefan cel Mare.

Când s-a terminat ora, am coborât de pe bicicletă cu eleganța unui dulap împins pe scări.

Mă întreabă antrenoarea, care icnea de râs, cum a fost. Între o respirație și infarct, îi spun că bine.

Că așa suntem noi, bărbații. Pe interior îți plânge ficatul, pe exterior zici „bine”.

Body Pump.

Dacă la chestia cu bicicleta aveam habar, la asta eram lemn Tănase.

Body Pump sună a ceva modern, aproape simpatic.

Nu.

Body Pump e momentul în care o sală întreagă de oameni aparent normali ia niște bare, niște discuri colorate și începe să ridice greutăți pe ritm de muzică. Nu ridici o dată, ca omul. Ridici de o sută de ori. Și când crezi că s-a terminat, instructorul zice:

— Încă opt!

La ei, „încă opt” înseamnă încă patruzeci.

Marinela îmi pune în față o bară.

— Pentru început, punem greutate mică.

Când o femeie cu abdomenul plat îți spune „greutate mică”, să nu ai încredere. Pentru ea, greutate mică înseamnă încălzire. Pentru tine, înseamnă chin și nu orice chin.

Am pus pe bară două discuri care păreau inofensive. Galbene. Le-am privit cu superioritatea omului prost, convins că astea nu mă pot distruge ca tâmpenia aia cu bicicletele.

După primele genuflexiuni, am înțeles că pot.

— Spatele drept! Pieptul sus! Abdomenul încordat!

Ridicam bara, coboram bara, împingeam bara, trăgeam bara, făceam fandări, genuflexiuni, extensii, flexii și alte cuvinte care, până atunci, nu-mi făcuseră nimic rău. Lângă mine, o doamnă cam de vârsta mea zâmbea a dracu’. Cred că pe asta o punea ta-su să care sacii cu struguri când culegeau via. Eu aveam fața unui om care a citit factura la gaze în februarie.

La un moment dat, instructorul zice:

— Acum lucrăm tricepsul!

— Coatele aproape de corp!

Coatele mele nu mai ascultau de nimeni. Trăiau vremuri grele. Încercam să par controlat, dar în oglindă vedeam un bărbat în trening albastru de Voroneț care ridica o bară de parcă dezamorsa o bombă.

— Respirați!

Respiratul era singura chestie pe care eram în stare să o fac fără ca ailalți să se uite cu milă la mine.

— Simțiți cum lucrează corpul?

Nu lucrase. Mă lucrase.

— Acum facem Pilates. Aici e mai blând.

În clipa aia am avut o speranță. Proastă, dar sinceră.

Pilates.

Pilates sună elegant.

Am intrat într-o sală luminoasă, cu saltele aliniate frumos. Oameni calmi, în șosete, cu fețe liniștite. Mi s-a părut că, de data asta, am nimerit-o.

M-am așezat pe saltea.

Prima greșeală la Pilates este că te așezi cu încredere. A doua este că asculți când ți se spune:

— Activăm centrul.

Care centru? Toată lumea dă din cap, de parcă știe. Am dat și eu din cap, ca prostul integrat.

— Inspirați pe nas, expirați pe gură, trageți buricul spre coloană.

Am încercat. Nimic.

— Ridicăm piciorul drept.

Am ridicat piciorul drept.

— Îl ținem.

L-am ținut.

— Îl coborâm lent.

Lent, la mine, înseamnă că a căzut singur după patru secunde.

Pilatesul nu te omoară cu zgomot. Te distruge în șoaptă. Îți spune calm să ridici un picior, să întinzi un braț, să ții bazinul neutru și, peste trei minute, transpiri ca la vamă la turci, când te pun ăia să scoți tot ce ai în portbagaj.

Marinela se plimba printre saltele.

— Nu din gât. Din abdomen.

Eu făceam din tot ce aveam. Gât, abdomen, picioare, labe. Orice se putea contracta, se contracta.

— Stați relaxat.

Iar relaxarea. Obsesia lor. Nu știu cum poți să stai relaxat când ai un picior în aer, un braț întins, burta trasă, bărbia în piept și fundul tremurând ca piftia.

La un exercițiu, trebuia să ne rostogolim ușor pe spate și să revenim. Lângă mine, o fată s-a rostogolit elegant, ca o pisică. Eu m-am rostogolit ca un sac de cartofi scăpat din dubă. La revenire, am scos un sunet de s-a speriat și antrenorul.

Marinela s-a uitat la mine:

— Sunteți bine?

— Da, da. Se așază corpul.

Nu se așeza nimic. Corpul meu nu îmi mai aparținea.

Când s-a terminat ora, trebuia să mă ridic de pe saltea. Am încercat. Iar am încercat. Se opriseră oamenii în ușă și îi șopteau antrenorului că poate ar fi bine să cheme o salvare. Cu ultima demnitate pe care o mai aveam, m-am ridicat. Întâi în genunchi, apoi târându-mă spre un perete, ținându-mă de el, și, cu chiu, cu vai, eram în picioare.

— Cum vi s-a părut?

Mergeam ca cel mai mare bețiv în viață și ăla mă întreba cum mi s-a părut. Am vrut să îi zic ceva de mă-sa, de neamuri, de toate cuvintele bisericești pe care le știam, dar chiar nu mai puteam să vorbesc.

Era 8 seara și stăteam în vestiar. Îmi venea să plâng de durere. Nu era firicel din corp să nu mă doară. Voiam să îl sun pe cretinul ăla de doctor, să îmi dau palme că sunasem la sala ăstora.

Lumea venea și pleca din vestiar, eu rămâneam pe banca aia. Efectiv nu puteam să mă ridic.

Pe la 9, a intrat omul de serviciu cu un mop. Bine că era bărbat. M-a întrebat dacă poate să mă ajute.

— E prima zi?

Nu a așteptat să îi răspund.

— Puneți mâna pe umărul meu și cu cealaltă mână luați mopul ăla și vă sprijiniți în el.

M-a scos prin spate, să nu mă vadă lumea. L-am omenit bine și, cu viteza melcului șchiop, m-am dus la mașină.

Urcatul scărilor până la etajul 1 și noaptea aia au fost un chin.

A doua zi, la birou, și când ridicam o hârtie mă durea.

Pe la 2 sună telefonul. Marinela:

— Bună ziua! Cum vă simțiți?

— Ok.

Ce dracu să îi zic?

— V-am așteptat la ieșire să vă dau abonamentul, dar am auzit că ați ieșit prin spate.

— Acolo aveam mașina parcată.

Pe naiba!

— Azi vă aștept la 5?

— Doamna Marinela, am atât de multă muncă la birou. Putem încerca mâine?

— Bineînțeles! Vă aștept „cu drag”.

Văzusem eu ce înseamnă la ea acest drag.

A doua zi, am mințit-o că am de dus câinele la dresat. A treia, că m-a sunat bunica să îi iau niște pastile.

Sâmbătă mi-a fost rușine. Femeia insista, era amabilă cu mine și eu făceam pe mironosița.

La 12 eram la sală. Mă apropiam de ușa de intrare cu teamă. Văzusem ce e înăuntru.

— Haideți, că începutul e mai greu. Azi o să fie distractiv. Începem cu Zumba. Vă place să dansați?

Am mormăit ceva și am intrat într-o sală. Eram singurul bărbat și o duzină de femei. Dă Marinela drumul la muzică, un latino, nici prea rapid, dar nici lent. Trebuia să facem ca ea.

Zumba e o capcană.

Din afară pare veselie. Înăuntru… Un bărbat trecut de 45 de ani, îmbrăcat în tricou cu Dinamo și cu întreg corpul chinuit de la ultima vizită la sala aia de sport. Femeile se coordonau, eu, din prima secundă, am pierdut ritmul. Alea se întorceau la dreapta, eu la stânga. Alea făceau un pas în față, eu în spate.

— Dreapta! Stânga! Șold! Brațe! Întoarcere! Senzualitate!

Șoldurile mele nu fuseseră folosite niciodată în scop artistic. Ele avuseseră funcții simple: susținere, mers, stat pe scaun, intrat greu între masă și perete. Acum li se cerea senzualitate.

— Hai, lăsați corpul liber!

Corpul meu, dacă îl lăsam liber, fugea.

Am încercat să dau din umeri. A ieșit ca și cum mă feream de vreo viespe. Am încercat să dau din șolduri. Parcă eram un urs cu artroză. Am încercat să bat din palme pe ritm. Am nimerit între ritmuri, când eram singurul bou care aplauda frenetic.

La un moment dat, melodia s-a schimbat și toată sala a început o coregrafie cu pași în față, pași în spate, fund puțin, mâini sus, rotire. Eu am pornit în față când toți veneau în spate și i-am tras un cap în gură unei doamne mai solide, de a rămas întinsă lată pe saltea. Muzica urla, cucoanele urlau și mă acuzau că am omorât-o pe „biata Laura”, Marinela înțepenită cu un crac în aer.

Bărbatul tot bărbat. Într-un colț era o căldare cu apă lăsată de îngrijitor. Am luat-o cu încredere și am aruncat-o peste fața aleia de o lăsasem knockout în toiul dansului. A sărit ca arsă. Tot rimelul și fondul de ten i se scurgeau pe față, avea în colțul gurii un pai de la o mătură, probabil omul de serviciu întâi măturase, apoi dăduse cu mopul și luase paiul ăla în căldare, arăta ca dracu, dar trăia.

— Nesimțitule!

Am încercat să îi explic că nu sunt nesimțit, doar netalentat, însă, sub privirile pline de spume ale celorlalte cucoane, am tăcut. S-a dus dracu ora de Zumba. Până au șters pe jos, au scos salteaua udă, au liniștit-o pe biata Laura, s-a terminat activitatea. Ele erau toate într-un colț, consolând-o pe rănită, eu singur în colțul celălalt, muzica urla.

M-a salvat Marinela. M-a dus la Aqua.

Aici am prins curaj. Știam să înot.

Aqua părea soluția. După umilința pe bicicletă, chinul cu greutățile și cu Pilates și atentatul cu Laura de la Zumba, apa suna tare de tot. Intri în bazin, te miști puțin, nu te vede nimeni cum trebuie, corpul pare mai ușor, burta plutește, gravitația e ajutată.

Așa credeam.

Mi-am luat prosopul, papucii, costumul de baie și am intrat în zona piscinei cu aerul unui om care, în sfârșit, a găsit ceva pe măsura lui. Bazinul era plin de oameni care păreau relaxați. Muzica era mai domoală. Apa arăta prietenoasă.

— Intrați ușor. Ceilalți, dați-vă de lângă domnu’.

Era grijulie după ultima pățanie.

Am intrat ușor. Apa era rece doar cât să-mi aducă aminte că am organe interne. Am făcut câțiva pași, m-am obișnuit și am simțit prima mare bucurie a zilei: în apă eram mai puțin greu. Pentru câteva secunde, m-am simțit sportiv.

Apoi a început ora.

— Ridicăm genunchii!

Mă mișcam cu grijă, ca să nu fac valuri ca un hipopotam cu anxietate.

— Brațele lateral!

Am dus brațele lateral și am stropit vreo trei inși din dreapta mea. Oamenii, educați, nu au zis nimic.

— Acum alergăm pe loc!

Alergatul pe loc în apă este una dintre cele mai mari minciuni inventate de fitness. Nu alergi. Te zbați elegant, în funcție de câtă demnitate mai ai. Eu mai aveam puțină, așa că m-am zbătut cu economie.

Problema cu Aqua e că pare ușor, dar apa îți opune rezistență la orice mișcare. Orice încerci să faci cu corpul, apa îți explică fizica. Și toate astea în timp ce ceilalți fac mișcările frumos.

Marinela stătea pe margine și arăta exercițiile.

— Mai energic!

Am încercat. Ăia din jurul meu se fereau de apa pe care o dislocam spre ei ca dracu de tămâie. Eram singur pe jumătate din bazin, restul, vreo 12-14, înghesuiți în cealaltă jumătate.

A venit apoi exercițiul cu plutitoarele. Niște tuburi colorate. Le iei în mâini și împingi apa în jos, în sus, lateral. La început pare joacă de copii. După două minute, umerii îți spun că ar fi fost mai bine să rămâi gras și fericit.

La un moment dat, trebuia să sărim în apă, cu picioarele desfăcute și brațele sus. Ceilalți făceau un fel de jumping jack acvatic. Eu făceam valuri. Dar ce valuri! Vreo trei cucoane au ieșit din apă și mă priveau șocate. Stropisem până și geamurile aflate la vreo doi metri de piscină.

— Gata, felicitări! zice Marinela cu vocea tremurândă.

Când să merg spre vestiar, am călcat din greșeală vreo doi-trei inși pe labe. Oamenii icneau, dar nu spuneau nimic.

Nu a fost așa de rea a doua întâlnire cu sala. În vestiar erau câțiva oameni. Atât am auzit:

— Ăsta e ăla?

Apoi tăcere.

M-am îmbrăcat, am ieșit. Vizavi era vestiarul de femei. Câteva dădeau să iasă. Cum m-au văzut, au zbughit-o înapoi.

A doua zi nu m-a mai sunat Marinela. Nici a treia.

Spre seară primesc un telefon de la un tip foarte amabil. Era un fel de șef de la sala aia de health & fitness. Mi-a transmis că sunt „un tip deosebit și special”, că se bucură că am apelat la serviciile lor, dar că nu au personal specializat pentru oameni ca mine. Banii îmi vor fi returnați integral și, atunci când vor găsi antrenori adecvați, voi fi contactat.

Asta e! Dragoste cu sila nu se poate!

Am sunat a doua zi la o altă sală. Totul ok, până am intrat pe ușa lor. Aia de la recepție s-a îngălbenit, a pus mâna pe telefon, a apărut un nene care mi-a comunicat că nu au locuri libere. La fel și la a treia și la a patra sală.

Mi se dusese buhul la toate sălile de sport din cartier.

Dar știu ce o să fac data viitoare.

Las dracu treningul ăla albastru de Voroneț și îmi iau altul roșu. Să văd cum o să mă mai recunoască.

Și culmea ar fi să dau acolo tot de Marinela și de „biata Laura”.