Educație · Copii · Părinți
Copiii nu mai urăsc doar temele. Au început să urască școala.
Și nu rezolvăm nimic nici zdrobindu-i, nici lăsându-i să creadă că pot crește fără efort.
Pe 27 mai 2026, presa a prezentat cazul Ilincăi, o elevă de clasa a V-a care a vorbit, cu lacrimi în ochi, despre presiunea pe care copiii o simt la școală și acasă. În sală se afla și ministrul Educației, surprins uitându-se la telefon în timp ce fata vorbea. Dar nu despre telefonul unui ministru vreau să scriu. Asta este doar imaginea amară care a făcut cazul ușor de distribuit: un copil spune că nu mai poate, iar un adult important nu pare să-l audă.
Pe mine mă interesează ce a spus copilul.
Ilinca a spus că mulți copii simt presiune la școală și ajung să urască locul acela. Că se simt judecați de colegi, de profesori și de părinți. Că ajung extenuați, cu „bateriile sociale” la zero. Că își doresc proiecte și lucruri din care să învețe, nu permanent teme, teste și voci care să le spună că nu sunt cineva, că nu merită atenție, că sunt zero.
Și a mai spus ceva care a rămas agățat de oameni, poate fiindcă nu mai poate fi îngropat sub limbajul acela frumos, de ședință, în care toată lumea declară că pune copilul în centrul educației:
„Am o profesoară de română care anul ăsta mi-a dat 27 de cărți de citit din care n-am înțeles niciuna.”
Nu știu dacă toate cele douăzeci și șapte de cărți au fost obligatorii, dacă unele au fost recomandări, cum au fost predate, discutate sau verificate. Ar fi nedrept să judecăm un profesor anume numai dintr-o propoziție spusă de un copil într-un moment de emoție.
Dar ar fi mult mai nedrept să nu ascultăm deloc propoziția copilului.
Fiindcă un lucru este limpede: la unsprezece ani, o fetiță a ajuns să simtă lectura nu ca pe o bucurie, nu ca pe o descoperire, nu ca pe locul în care găsești oameni, lumi și întrebări care te schimbă, ci ca pe o povară din care nu i-a rămas nimic. Nu cartea. Nu personajul. Nu emoția. Nu curiozitatea. Doar senzația că i s-a cerut mult și că n-a înțeles nimic.
Asta ar trebui să ne sperie.
Nu că un copil nu iubește cărțile.
Ci că poate noi, adulții, am reușit să i le facem imposibil de iubit.
Intervenția Ilincăi a avut loc la dezbaterea din Parlament din 26 mai 2026, despre sănătatea mintală a copiilor și tinerilor în educație, iar relatarea a fost publicată de Digi24 a doua zi.
Nu putem cere mai puțin unor copii care deja învață prea puțin
Înainte să transformăm totul într-o poveste comodă despre copii chinuiți și adulți vinovați, trebuie spus și lucrul care nu place nimănui: România nu stă bine la educație.
Nu suntem țara în care elevii sunt zdrobiți de o performanță uluitoare. Nu scoatem generații de copii care rup testele internaționale, dar ajung extenuați de prea multă excelență. La PISA 2022, elevii români au obținut rezultate sub media OECD la matematică, lectură și științe. Prea mulți adolescenți ajung la cincisprezece ani cu dificultăți serioase în a înțelege un text, a folosi matematica în situații obișnuite sau a lucra logic cu informații științifice.
Deci soluția nu poate fi: să nu le mai cerem mare lucru, ca să nu sufere.
Un copil trebuie să citească. Trebuie să scrie. Trebuie să învețe. Trebuie să repete. Trebuie să suporte frustrarea unei probleme care nu-i iese din prima, a unei cărți care nu se deschide singură în capul lui, a unei note mai mici atunci când n-a muncit suficient. Nu îl ajuți lăsându-l să creadă că fiecare cerință este abuz și că orice disconfort trebuie scos imediat din calea lui.
Dacă reduci drastic cerințele, dar păstrezi aceeași predare slabă, aceeași lipsă de disciplină acasă, aceleași seri pierdute pe telefon și aceeași nepăsare față de carte, nu obții copii mai sănătoși și mai fericiți.
Obții copii mai slab pregătiți.
Și viața nu va fi mai blândă cu ei fiindcă noi am vrut să-i ferim de efort.
Nu despre o școală care cere mai puțin este vorba.
Ci despre o școală care cere mai bine.
Pentru că este posibil să-i dai unui copil multe teme și să nu-l înveți mare lucru. Este posibil să-i dai zeci de cărți și el să rămână doar cu groaza paginilor. Este posibil să-l stresezi ani întregi, să-i ocupi serile, să-i strici somnul, să-i spui că trebuie să performeze și, la final, să descoperi că ai produs exact ce nu voiai: un adolescent obosit, speriat și cu goluri mari.
Asta este partea cea mai rușinoasă.
Nu că le cerem copiilor.
Ci că uneori îi apăsăm enorm pentru rezultate care rămân jalnice.
Tema nu este dușmanul copilului. Tema dată prostește poate fi.
Să nu cădem în extrema în care orice temă este abuz, orice test este traumă și orice profesor care cere muncă trebuie pus la colț. Un copil are nevoie să înțeleagă că unele lucruri se învață prin efort. Că nu toate lecțiile sunt distractive. Că nu fiecare pagină îl va fermeca din prima și nu fiecare problemă se va rezolva doar pentru că a privit-o cu speranță.
Temele pot fi utile. Pot fixa ceea ce s-a lucrat la clasă. Pot arăta unde copilul nu a înțeles. Îl pot învăța să lucreze singur, să se organizeze, să nu fugă din prima când ceva îi pare greu. Un exercițiu potrivit poate face bine. O lectură potrivită vârstei poate deschide o ușă pe care copilul să intre singur, fără să-l mai împingă nimeni din spate.
Problema începe când tema nu mai este unealtă, ci dovadă de autoritate. Când profesorul crede că seriozitatea lui se măsoară în cât de ocupată este după-amiaza copilului. Când fiecare materie își cere porția, fiecare profesor are impresia că tema lui este rezonabilă, iar la capătul zilei copilul se trezește cu o jumătate de viață petrecută în bancă și cu cealaltă jumătate petrecută la masă, acasă, îngropat în caiete.
Pentru că un profesor dă o temă. Altul dă alta. Altul anunță test. Altul cere proiect. Altul mai pune o lectură. Fiecare vede doar bucata lui și poate chiar are explicații perfecte pentru ea. Copilul nu le primește pe bucăți. Le primește pe toate în aceeași săptămână, în același ghiozdan, în același cap și în aceeași seară în care ar mai trebui să apuce să fie copil.
Când un elev stă ore întregi după școală cu privirea în caiet, epuizat, nervos, cu mama lângă el care nu mai știe dacă să explice sau să urle și cu tatăl care întreabă dacă „mai are mult”, nu mai este sigur că asistăm la educație. Uneori asistăm doar la o a doua tură de muncă, prost organizată și pusă în spinarea unui copil.
Iar cercetarea despre teme nu spune că mai mult înseamnă automat mai bine. Sinteza realizată de Harris Cooper, Jorgianne C. Robinson și Erika A. Patall, publicată în Review of Educational Research în 2006, a găsit o relație pozitivă mai clară între teme și rezultate la elevii mai mari, în timp ce la copiii din clasele primare relația este mult mai slabă. Asta nu înseamnă că elevul mic nu trebuie să aibă nicio temă. Înseamnă că exact la vârsta la care copilul își construiește relația cu școala, cantitatea nu poate ține loc de metodă.
O temă bună îl trimite pe copil a doua zi mai sigur pe el.
O temă proastă îl trimite la culcare cu senzația că ziua lui nu i-a aparținut niciodată.
O carte nu se predă cu lopata
În cazul Ilincăi, partea care doare cel mai tare este că vorbim despre română. Despre cărți. Despre ceva ce ar trebui să-i arate unui copil că lumea lui nu se termină în bancă, în note și în fețele adulților care îl verifică.
O carte poate fi primul loc în care un copil se recunoaște. Poate fi prima dată când înțelege că altcineva a simțit ce simte și el. Poate fi aventură, teamă, râs, curaj, rușine, viață pusă în cuvinte înainte ca el să știe s-o spună singur.
Dar o carte poate deveni și pedeapsă cu copertă, dacă este dată doar ca să fie bifată, verificată și notată, fără să conteze dacă elevul a înțeles ceva, dacă textul l-a atins cu ceva sau dacă a rămas doar cu spaima numărului de pagini.
Și tocmai de aceea nu vreau să transform povestea asta într-un rechizitoriu împotriva profesorilor de română. Pentru că, în cazul copilului meu, lucrurile stau exact invers.
Profesoara lui nu i-a speriat cu materia. Nu le-a pus literatura în brațe ca pe un sac greu pe care trebuie să-l care până la următorul test. Nu le-a aruncat lecții peste cap doar ca să poată spune că și-a făcut programa. A găsit drumul spre mintea și sufletul lor. Le-a simplificat materia fără s-o sărăcească. Le-a explicat-o în așa fel încât s-o înțeleagă, nu doar s-o memoreze. I-a făcut să simtă că româna nu este un șir de definiții, comentarii și răspunsuri scoase cu cleștele la tablă, ci ceva viu, apropiat, ceva ce pot pricepe și chiar îndrăgi.
I-a făcut să iubească materia.
Și asta mi se pare una dintre cele mai mari reușite ale unui profesor. Nu nota mare scoasă din frică. Nu copilul care reproduce impecabil o lecție și o uită după test. Nu liniștea de cimitir din clasă, obținută prin amenințare. Ci copilul care vine acasă și vorbește cu drag despre o oră. Copilul care a înțeles. Copilul care nu mai intră în panică atunci când aude numele materiei. Copilul care descoperă că poate.
Asta este dovada că se poate.
Se poate să ceri și să nu strivești. Se poate să predai serios și să nu sperii. Se poate să simplifici fără să cobori nivelul, pentru că a face un copil să înțeleagă nu înseamnă să-i dai mai puțin, ci să știi cum să ajungi la el.
Poate că tocmai aici este diferența dintre profesorul care doar livrează materie și profesorul care lasă ceva în copil. Primul trece prin programă. Al doilea trece de zidul pe care elevul îl ridică atunci când îi este frică, atunci când nu înțelege sau atunci când a fost făcut să creadă că nu poate.
Nu știu exact cum au stat lucrurile în cazul Ilincăi și nu vreau să condamn un om pe baza unei singure mărturii. Dar știu cum arată alternativa. O văd în propriul meu copil. În felul în care un profesor bun poate schimba o materie din obligație în plăcere și din teamă în încredere.
Scopul nu este să poți spune că elevii tăi au parcurs multe cărți.
Scopul este să rămână ceva în ei.
O scenă. Un personaj. O întrebare. O frază. O bucurie. Dorința de a mai deschide o carte fără să-i amenințe nimeni cu catalogul.
Asta înseamnă să predai română.
Restul poate fi doar pagină administrată.
Profesorul care confundă exigența cu frica
Despre profesori vorbim, de regulă, numai în extreme. Ori sunt niște martiri fără nicio vină, trimiși singuri într-un sistem imposibil, ori sunt niște oameni comozi și răi, care vin la catedră doar ca să le facă viața grea copiilor.
Adevărul este mai complicat și mai murdar.
Profesorul intră într-o clasă cu douăzeci și ceva sau treizeci de copii, fiecare cu ritmul, educația, firea, problemele și limitele lui. Unii înțeleg din prima, alții au nevoie de cinci explicații. Unii au acasă părinți care îi ajută, alții au nepăsare, scandal sau pur și simplu nimeni care să aibă timp pentru ei. Peste toate vin programa, evaluările, hârtiile, pretențiile părinților, lipsa timpului, uzura și sentimentul că, indiferent ce face, cineva tot îl va acuza că nu face destul.
Un profesor poate ajunge obosit. Poate ajunge rigid. Poate ajunge să creadă că, dacă slăbește puțin controlul, îi scapă clasa din mână. Poate ajunge să repete exact modelul în care a fost și el crescut: tăcere, frică, notă mică, rușinare, autoritate câștigată prin distanță și amenințare.
Asta poate explica de ce unii ajung acolo.
Nu le dă voie să rămână acolo.
Copilul din fața catedrei nu este vinovat că profesorul are o programă prea încărcată. Nu este vinovat că sistemul îl consumă, că părinții îl presează sau că a fost și el crescut într-o școală în care frica era confundată cu respectul. Iar faptul că un adult este strivit de sistem nu îl îndreptățește să strivească, la rândul lui, copilul care nu are nicio putere să se apere.
Există profesori exigenți pe care copiii îi țin minte cu drag toată viața. Nu fiindcă le-au dat numai note mari. Nu fiindcă i-au lăsat să facă ce vor. Dimpotrivă. Le-au cerut. Le-au pus limite. I-au trimis să refacă. Le-au spus când răspunsul era slab, când lectura era superficială, când tema era făcută de mântuială.
Dar copilul simțea că omul acela îl împinge în sus, nu îl trântește jos ca să-i demonstreze cine este stăpânul încăperii.
Asta este diferența.
Exigența spune: „Nu ai înțeles încă. Hai să vedem unde te-ai pierdut.”
Frica spune: „Iar nu știi? Ce facem cu tine?”
Exigența îl face pe copil să mai încerce o dată.
Frica îl face să se roage să nu fie scos la tablă.
Să nu fie întrebat.
Să nu citească cu voce tare.
Să nu greșească în fața colegilor.
Să nu râdă ceilalți.
Să nu ajungă acasă cu nota în ghiozdan și cu rușinea în gât.
Sunt profesori care nu lovesc cu palma, nu țipă neapărat și nu lasă urme pe care să le poți fotografia. Au ceva mai fin și, uneori, mai greu de dovedit: ironia pusă exact unde copilul este vulnerabil, comparația făcută în fața clasei, privirea care îi spune dinainte că răspunsul lui va fi prost, replica aruncată cu aer de glumă, dar care îl face pe copil să nu mai deschidă gura tot restul anului.
„Uite că ceilalți pot.”
„Tu pe ce lume trăiești?”
„Nu știu ce o să se aleagă de tine.”
„Măcar te-ai uitat pe lecție?”
„Dacă nici asta nu poți…”
Pentru adult pot fi doar vorbe spuse într-o zi proastă. Pentru copil, mai ales când se repetă, vorbele acelea devin felul în care începe să se vadă pe el însuși.
Profesorul poate uita replica până la pauza mare.
Copilul o poate duce ani întregi.
Și mai există o capcană: frica poate produce rezultate pe termen scurt. Copilul tace. Copilul învață pe de rost. Copilul vine cu tema făcută. Copilul nu mai pune întrebări. Poate chiar ia notă bună, nu fiindcă a înțeles sau fiindcă i-a plăcut materia, ci fiindcă și-a făcut din panică un motor.
Iar profesorul privește rezultatul și își spune că metoda funcționează.
Dar un copil tăcut nu este automat un copil disciplinat.
Poate fi un copil închis.
Un copil care nu mai pune întrebări nu este automat un copil atent.
Poate fi un copil care a învățat că e mai sigur să nu se expună.
Un copil care reproduce perfect nu este automat un copil care a înțeles.
Poate fi un copil care a memorat atât cât să scape nevătămat din ora aceea.
Aici este pericolul profesorului care confundă exigența cu frica: poate obține liniște, teme făcute și note decente, iar între timp să rupă exact lucrul fără de care educația nu mai valorează mare lucru — curajul copilului de a încerca, de a greși, de a întreba și de a se mai întoarce la materia aceea fără nod în stomac.
Pentru că, după un timp, copilul nu mai urăște doar profesorul.
Urăște româna.
Urăște matematica.
Urăște cititul.
Urăște școala.
Și, la capătul cel mai rău al drumului, începe să creadă că el este prost, că el nu poate, că el este problema.
Un copil de unsprezece ani care ajunge să creadă despre el că este prost nu este un eșec personal al copilului.
Este un eșec al adulților care l-au avut în grijă.
Dar nu orice copil care urăște școala este victima ei
Aici trebuie să fim cinstiți până la capăt. Nu orice copil care spune că urăște școala este zdrobit de un profesor. Nu orice elev care nu mai citește a fost alungat de o listă absurdă de lecturi. Nu orice notă slabă ascunde o dramă pedagogică.
Există și lene.
Există și lipsă de disciplină.
Există și copilul care a dormit patru ore fiindcă a stat cu telefonul în mână până noaptea târziu, iar dimineața orice lecție i se pare tortură. Există TikTok, YouTube, jocuri, clipuri scurte și scroll fără fund, adică o lume construită să-i dea recompensă imediată, din trei atingeri de ecran, fără răbdare, fără efort și fără liniștea necesară pentru a sta douăzeci de minute cu mintea într-o pagină.
După ore întregi de imagini care se schimbă la câteva secunde, normal că o carte pare lentă. Normal că o problemă la matematică pare nesuferită. Normal că un profesor care spune „stai, concentrează-te și du până la capăt” devine, în ochii copilului, omul care îi strică distracția.
Și există părinți care cer note bune, dar nu au construit nimic care să ducă la ele. Nu au pus oră de somn. Nu au limitat telefonul. Nu au făcut din citit un lucru normal în casă. Nu au cerut consecvență de mic. Au dat copilului un ecran care poate înghiți o zi întreagă, iar după aceea se uită revoltați spre profesor că nu reușește să-l facă atent, disciplinat și pasionat de lectură în cincizeci de minute.
Nu poți cere școlii să repare singură tot ce acasă a fost lăsat la voia întâmplării.
Și nu ajuți copilul dacă îi spui că orice obligație îl traumatizează. Uneori trebuie ascultat. Uneori trebuie protejat. Uneori trebuie apărat de un adult care îl rănește.
Dar alteori trebuie să i se spună simplu:
Telefonul se lasă deoparte.
La ora asta dormi.
Tema asta o faci.
Cartea asta o citești.
Nu fiindcă te urăște cineva. Nu fiindcă trebuie să ne aduci trofee acasă. Ci fiindcă fără efort, fără disciplină și fără capacitatea de a rămâne într-un lucru chiar și când nu îți oferă plăcere imediată, vei ajunge un adult care nu poate duce nimic până la capăt.
A proteja copilul de presiunea prostească nu înseamnă a-l proteja de orice responsabilitate.
Aici se încurcă multe discuții despre educație. Ori avem adulți care cred că un copil trebuie împins până crapă, ori avem adulți care cred că trebuie ferit de orice cerință, de orice notă mică și de orice frustrare.
Ambele variante îi fac rău.
Copilul nu trebuie nici zdrobit, nici mințit.
Părintele care iubește copilul, dar îl măsoară cu nota
Presiunea nu rămâne la poarta școlii. De multe ori copilul scapă de profesor și ajunge acasă în fața celui de-al doilea catalog: privirea părintelui.
„Ce ai luat?”
„Numai opt?”
„Cât a luat colegul tău?”
„De ce el poate și tu nu?”
„Eu pentru cine muncesc?”
„Cu notele astea unde crezi că ajungi?”
„Mă faci de râs.”
Cei mai mulți părinți nu spun lucrurile astea fiindcă nu-și iubesc copilul. Tocmai aici este partea dureroasă. Le spun fiindcă le este frică. Le este frică de viața care vine peste el, de examene, de licee, de facultăți, de joburi, de lumea în care pare că trebuie să alergi de mic, altfel rămâi undeva pe margine, privind cum trec toți pe lângă tine.
Iar frica asta nu este complet nebună. România are rezultate slabe. Competiția există. Un copil care nu învață azi nu va fi salvat mâine doar de faptul că părinții au vrut să-i protejeze stima de sine. Este normal ca un părinte să-i ceară muncă. Este normal să nu trateze nota ca pe o simplă decorațiune fără sens.
Numai că frica adultului, turnată zi de zi în capul copilului, nu se transformă automat în ambiție.
Uneori se transformă tot în frică.
Copilul nu mai învață ca să înțeleagă. Învață ca să nu dezamăgească. Ca să nu vadă fața mamei schimbându-se când îi spune nota. Ca să nu audă oftatul tatălui. Ca să nu fie comparat. Ca să nu simtă că s-a întors acasă cu dovada că este mai puțin bun decât ar fi trebuit să fie.
Un șapte nu mai este o notă. Devine o vină.
Un test ratat nu mai este o întâmplare. Devine o rușine.
O greșeală nu mai este ceva ce repari. Devine ceva ce ascunzi.
Apoi părintele spune: „Al meu este perfecționist. Pune multă presiune pe el.”
Poate.
Dar uneori copilul a învățat perfecționismul chiar în casă. Din fiecare „numai atât?”, din fiecare comparație, din fiecare seară în care o notă mică a stricat aerul dintre oameni. A învățat că un nouă este aproape eșec, că odihna se merită numai după rezultat și că iubirea se simte mai cald atunci când catalogul arată bine.
Un studiu publicat în 2026 în The Lancet Child & Adolescent Health, realizat de cercetători de la University College London pe datele a aproape 5.000 de tineri, a constatat că presiunea academică raportată la vârsta de 15 ani — inclusiv grijile legate de munca școlară și presiunea familiei pentru rezultate — era asociată cu niveluri mai ridicate de depresie și autovătămare ulterior. Studiul vorbește despre asociere, nu despre o singură cauză simplă; sănătatea mintală a unui copil nu poate fi pusă într-o ecuație de două rânduri. Dar spune suficient cât să nu mai tratăm presiunea permanentă drept vitamină pentru caracter.
Părintele are dreptul să ceară muncă.
Are dreptul să limiteze telefonul.
Are dreptul să spună că școala contează.
Dar nu are dreptul să-l facă pe copil să creadă că nota lui este prețul iubirii primite acasă.
Copiii nu sunt făcuți după aceeași matriță
Mai există o greșeală pe care școala și familia o fac împreună: cred că aceeași presiune produce același rezultat în fiecare copil.
Nu produce.
Sunt copii care au nevoie de structură strictă. De termene clare. De un profesor ferm care să nu-i lase să se strecoare printre scuze. Copii care, fără puțină presiune și fără reguli, ar amâna orice, s-ar furișa din orice obligație și ar rămâne mult sub cât pot.
Și sunt copii care, sub aceeași apăsare, se blochează. Nu fiindcă sunt proști. Nu fiindcă sunt neapărat răsfățați. Nu fiindcă trebuie lăsați să facă numai ce vor. Ci fiindcă acolo unde unul se mobilizează, altul intră în panică.
Un profesor bun vede diferența.
Nu cere puțin tuturor, ca să nu supere pe nimeni.
Nu cere brutal la fel tuturor, apoi spune că cine nu rezistă este slab.
Cere. Dar observă. Ridică standardul. Dar schimbă drumul când vede că elevul nu ajunge acolo. Îi pune limită copilului comod, dar nu îl tratează la fel pe copilul care chiar s-a închis. Îi spune unuia să lase telefonul și să se apuce de treabă. Îl întreabă pe altul ce se întâmplă, pentru că este limpede că nu mai vorbim despre chef, ci despre teamă.
Școala nu poate fi construită numai după copilul care plânge primul.
Dar nici nu poate să-l calce în picioare pe acela doar fiindcă, în aceeași clasă, alții par să ducă mai ușor.
Ilinca nu este argument pentru o școală fără cerințe.
Este argument pentru o școală care nu cere orbește.
Copilul nu spune întotdeauna: „Mi-e frică”
Noi, adulții, avem o așteptare absurdă: copilul să ne spună clar, frumos și la momentul potrivit ce se întâmplă cu el. Să vină acasă și să declare, pe un ton civilizat, că este copleșit de volumul de lucru, speriat de un profesor sau sufocat de așteptările noastre.
De multe ori nu spune așa.
Spune că îl doare burta dimineața.
Spune că îl doare capul exact în ziua testului.
Își uită caietul.
Plânge dintr-un lucru aparent mic.
Se enervează când îl întrebi ce are.
Nu mai vrea să citească.
Nu mai vrea la școală.
Minte că nu are temă.
Ascunde nota.
Copilul care era vorbăreț devine tăcut. Copilul care era curios nu mai întreabă nimic. Copilul care ridica mâna stă cu ochii în bancă, sperând să fie invizibil.
Iar noi putem confunda toate astea cu lene, obraznicie, răsfăț, adolescență sau lipsă de ambiție.
Uneori chiar este lene.
Uneori este telefonul.
Uneori este lipsa regulilor.
Dar uneori copilul nu s-a lenevit.
S-a speriat.
Uneori nu a devenit nepăsător.
A obosit să mai încerce într-un loc în care are impresia că oricum va ieși prost.
Și, uneori, copilul devine exact cum vor adulții: cuminte, tăcut, fără discuții.
Atât de cuminte încât nimeni nu mai observă că s-a stins.
La ce vârstă devine periculos?
Adevărul este că nu există o vârstă la care umilința este sănătoasă și frica nu lasă urme. Dar presiunea lovește diferit în funcție de vârstă.
La copilul mic, riști să distrugi pofta de a învăța înainte să se fi așezat bine. Nu îți va spune că sistemul este prost construit. Îți va spune că nu-i place școala. Că nu-i place cititul. Că el nu știe matematică. Că el nu este bun la nimic din ce vine din direcția aceea.
Și poate că, în loc să fi descoperit că învățarea este ceva ce poate face, a descoperit doar că este locul în care greșește.
În jurul clasei a V-a, exact vârsta Ilincăi, presiunea se schimbă. Apar mai mulți profesori, mai multe reguli, mai multe materii, mai multe stiluri de a cere, mai multe evaluări și mai puțin spațiu în care un singur adult să vadă copilul întreg. Fiecare profesor îi vede tema lui, testul lui, cartea lui, pretenția lui. Copilul le cară pe toate odată.
În adolescență, pericolul poate coborî și mai adânc, pentru că nu mai lovește doar în plăcerea de a merge la școală. Lovește în felul în care copilul începe să se privească pe sine. La cincisprezece ani, când întrebarea „cine sunt?” se amestecă deja cu „ce o să fac cu viața mea?”, o presiune continuă poate face ca o notă proastă să nu mai fie văzută ca un rezultat slab, ci ca dovada că omul întreg nu valorează destul.
La șapte ani îi poți fura bucuria de a învăța.
La unsprezece ani îi poți face școala un loc în care intră cu nodul în gât.
La cincisprezece ani, dacă îl apeși destul și nimeni nu îl vede, poate ajunge să creadă nu doar că este un elev slab, ci că este un om fără ieșire.
„Și noi am trecut prin asta” nu este argument
Ori de câte ori un copil spune că nu mai poate, apare adultul călit, cu propria copilărie ridicată în aer ca probă că suferința face bine.
„Pe vremea noastră nu mai plângeam atâta.”
Ba plângeam. Numai că nu ne întreba nimeni de ce.
„Și noi aveam profesori duri.”
Aveam. Unii ne-au construit. Alții ne-au făcut să tremurăm, să copiem, să mințim, să ne rugăm să nu fim ascultați și să ne amintim de materia lor, după zeci de ani, nu cu drag, ci cu un gust amar.
„Și nouă ne dădeau teme.”
Da. Și unele au avut rost. Altele ne-au mâncat după-amiezi întregi fără să lase mare lucru în urmă.
Faptul că un lucru ni s-a făcut și nouă nu îl transformă automat într-un lucru bun. Înseamnă doar că a avut timp să se așeze atât de bine în obiceiurile noastre, încât nu-l mai vedem ca pe o problemă.
Dar la fel de greșit ar fi să trecem în extrema cealaltă și să transformăm orice limită într-o agresiune. Faptul că noi am suportat unele lucruri care nu trebuiau suportate nu înseamnă că propriii copii trebuie crescuți fără obligații. Un copil nu are nevoie să repete fricile noastre, dar are nevoie să învețe disciplina pe care poate noi n-am primit-o cum trebuia.
Viața va avea grijă singură să fie grea.
Rolul nostru nu este nici s-o anticipăm lovindu-i noi, nici să-i mințim că va putea fi dusă fără muncă.
Ce facem, concret, fără povești frumoase
Dar încetăm să mai considerăm normal ca un copil să aibă fiecare după-amiază ocupată până seara de sarcini venite din toate direcțiile. Școala trebuie să poată coordona volumul de lucru, mai ales în clasele mici și la începutul gimnaziului.
Le facem mai limpezi, mai coerente și mai legate de competența reală. Copilul trebuie să citească, dar trebuie să și înțeleagă. Trebuie să rezolve, dar trebuie să și poată folosi ce a învățat.
Dar facem diferența dintre profesorul sever și profesorul care umilește. Un copil trebuie să poată spune că este ironizat, comparat sau speriat constant fără ca primul răspuns al adulților să fie: „Sigur ai făcut tu ceva.”
Dar nu o mai măsurăm cu kilogramul. O carte citită, discutată și înțeleasă valorează mai mult decât o listă lungă prin care elevul trece cu rezumatul deschis într-o filă și cu ura de citit în cealaltă.
Acasă trebuie să existe somn, limite, program, telefon lăsat deoparte și respect pentru muncă. Părintele nu este doar apărătorul copilului în fața profesorului. Este și omul care trebuie să-l învețe să ducă o obligație până la capăt.
Părintele poate cere rezultate, dar trebuie să întrebe și „Ce n-ai înțeles?”, nu doar „Cât ai luat?”. Și „Ești bine?”, nu doar „Ce a luat colegul tău?”.
Și nu așteptăm până când copilul ajunge să spună în public, plângând, că este la zero.
Un copil care nu mai vrea la școală, care plânge repetat înainte de teste, care doarme prost, care își ascunde notele, care devine tăcut și speriat nu trebuie făcut leneș din prima.
Dar nici crezut automat fără să mai vedem nimic în jurul lui.
Trebuie înțeles.
Uneori are nevoie de ajutor. Uneori are nevoie de altă metodă. Uneori are nevoie să fie apărat. Uneori are nevoie de reguli.
Un copil nu trebuie nici zdrobit, nici lăsat fără direcție.
Copilul nu cere să fie lăsat prost
Ilinca nu a cerut să dispară școala.
Nu a cerut note gratis.
Nu a cerut să nu mai citească, să nu mai muncească și să nu mai fie evaluată niciodată.
A spus că vrea proiecte și lucruri din care să învețe. Că nu mai vrea permanent teme, teste și voci care o fac să simtă că este zero.
Asta nu înseamnă că orice copil are dreptate de fiecare dată când spune că nu are chef de școală. Nu înseamnă că materia trebuie golită, testele eliminate și părinții obligați să aplaude orice nepăsare ca pe o formă de autenticitate.
Înseamnă doar că un copil poate cere sens fără să ceară scutire de muncă.
Poate cere să fie învățat fără să fie umilit.
Poate cere să fie ascultat fără să fie lăsat să creadă că viața i se cuvine fără efort.
Școala românească nu are nevoie să ceară mai puțin. Cu rezultatele pe care le avem, ar fi sinucigaș să creștem copii și mai puțin pregătiți.
Dar are nevoie să înceteze să creadă că tema multă, frica, rușinea și nota folosită ca bici sunt dovada unei educații serioase.
Copiii noștri au nevoie de profesori care să știe să ceară și să știe să ajungă la ei. De părinți care să pună limite, dar să nu-i măsoare numai cu catalogul. De reguli. De somn. De cărți. De muncă. De ecrane ținute în frâu. Dar și de dreptul de a greși fără să li se spună că sunt nimic.
Ilinca trebuie ascultată.
Nu ca să scoatem munca din școală.
Ci ca să scoatem prostia din felul în care o cerem.
Pentru că un copil poate duce multe: teme, teste, cărți, profesori severi, părinți speriați pentru viitorul lui și propriul lui chef de a fugi de tot ce este greu. Întrebarea este dacă noi îl învățăm să ducă toate astea mai drept și mai puternic sau dacă, apăsând fiecare din partea lui, îl lăsăm la final cu un ghiozdan plin, cu un cap obosit și cu sentimentul că el, nu sistemul din jurul lui, a fost problema.
Surse de documentare
- Digi24, relatarea intervenției Ilincăi la dezbaterea din Parlament privind sănătatea mintală a copiilor și tinerilor în educație, publicată la 27 mai 2026: citește materialul.
- OECD, PISA 2022 Results, date comparative privind performanța elevilor de 15 ani la matematică, lectură și științe: datele pentru România.
- Harris Cooper, Jorgianne C. Robinson, Erika A. Patall, Does Homework Improve Academic Achievement? A Synthesis of Research, 1987–2003, Review of Educational Research, 2006: DOI: 10.3102/00346543076001001.
- Studiul University College London privind asocierea dintre presiunea academică la 15 ani și sănătatea mintală ulterioară, publicat în The Lancet Child & Adolescent Health, relatat de The Guardian la 12 februarie 2026: citește relatarea.
Descoperă mai multe la Doar cuvinte...
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
