„Șaispe, maică”

În urmă cu ani de zile o întrebam pe mamaia câte clase a făcut. Săraca, intra în jocul nostru și ne răspundea, zâmbind în colțul gurii: „Șaispe, maică.” Culmea e că nu mințea. Într-adevăr, făcuse șaisprezece clase — ieri. Era, draga de ea, femeie de serviciu la un liceu din orășel și avea, probabil, în fișa postului să facă curățenie în celebrele șaisprezece clase; nu le-a făcut cu caiete și stilou, ci cu mătura și căldarea cu apă cu Dero, că pe vremea aia nu erau mopuri.

Avea mâinile crăpate de atâta muncă, fața brăzdată de riduri de prea devreme, muncise la CAP o grămadă de ani. Era un om simplu, prea simplu, dar cu un bun-simț fantastic. Niciodată nu a încercat și nici nu s-a gândit să fie altfel decât era, iar singura ei povată era: „Să fiți oameni, maică!” Și din sărăcia aia lucie, din educația ei și a lui tataie — care avea 7 clase, record pe vremurile alea —, au ieșit doi copii care au mers la facultate, la București, și au ajuns ingineri.

De la bun-simț la legendă personală

Astăzi lucrurile sunt mai alambicate, mai complexe, mai „intelectuale”. Dacă întrebi zece inși în parc sau pe oriunde, nouă au fost ba olimpici naționali, ba șefi de promoție, ba titulari la vreo echipă de fotbal sau mai știe dracu’ ce au absolvit magna cum laude. Că mi-o spune mie sau ție, treacă-meargă. Problema este că o repetă cu obstinație propriilor copii, crezând că trecutul lor glorios va deveni un factor motivațional pentru odraslă. Și tot rostind această minciună, zi de zi, oricui și oriunde, încep să creadă în propria legendă.

Cum e clar că ei, la 30–50 de ani, nu mai pot să-și ajusteze retroactiv profilul performanțelor școlare, toată atenția se proiectează asupra copilului. Copilul devine continuarea firească a legendei neterminate.

Când începi să te îndoiești de tine

Majoritatea interacționăm între noi, părinții, în tot felul de ipostaze: la birou, la locurile de joacă, la aniversări, la ședințele cu părinții, în concedii. Unul dintre subiectele principale nu este drama copiilor din Congo, ci educația copiilor noștri. Și uneori, auzind pe unul sau pe altul vorbind despre meditații, despre olimpiade, despre programul spartan al plodului, despre to-do list-ul respectat la sânge, începi să îți pui întrebarea dacă tu ești un părinte bun.

Al tău merge la școală, are și el ceva meditații — pe la mate, info și engleză —, aproape zilnic iese după-amiaza să bată mingea, se mai joacă seara cu niște prieteni pe Roblox sau Fortnite. Tu te mulțumeai că e sănătos, că are note bune, că face un sport care chiar îi place, că are prieteni, că nu face prostii, nu fumează, nu bea, nu…

Și când îl auzi pe celălalt: „Cum, nu l-ai înscris și la cursurile la…? Aici fac în vacanța de vară toată materia pentru anul următor și are timp să se pregătească de olimpiade.” Stai și te întrebi, ca prostu’: de ce mai vine la școală în septembrie, dacă a făcut deja materia în iulie? Nu doar la matematică, ci și la română, și la fizică, și la… habar n-am ce mai fac ăia în cursuri intensive.

Când „avantajul” devine problemă

Efectul acestui procedeu e simplu și previzibil: începe școala, profesorul începe să predea, copilul care a făcut intensiv cursuri în vară stă cu mâna sus și răspunde la întrebări pe care profesorul încă nu le-a pus. Nu mai e atent la ore — deh, ăla de predă online e celebru, ce să mă mai învețe profesorul de la clasă?

Dar ce uită toată lumea: nu poți face o materie de un an în două săptămâni, oricât de bun ar fi profesorul online și oricât de deștept ești tu. Rezultatul real al acestui procedeu este negativ — găuri de cunoștințe, lacune grave de înțelegere în profunzime. Iluzia competenței e mai periculoasă decât lipsa ei, pentru că e invizibilă până când nu mai e.

Olimpiadele bifate pe bandă

O altă perspectivă care te lasă mut: „Cum, l-ai înscris doar la OLLR? Păi mai important e OLAV-ul și Lingvistica. Eu l-am înscris pe al meu la toate.”

Mintea îți intră în scurtcircuit. În primul rând, copilul e destul de mare ca să nu îl mai înscriu eu, ci să aleagă el. Îi dau un sfat, dar la vârsta asta de preadolescent și adolescent, personalitatea lui în formare are nevoie nu de obediență oarbă, ci de încredere în sine.

Apoi — și asta e o opinie personală, poate greșită — mi se pare puțin exagerat să „spargi” o materie consacrată în 3–4 olimpiade. Poate o fi bine, poate nu. Dar când eram noi elevi, mergeai la un concurs de română și aveai acolo și literatură, și gramatică, și orice ținea de domeniu. Era suficient. E ca și cum din olimpiada de matematică ai face olimpiada de algebră, olimpiada de geometrie, cea de trigonometrie. Repet — e doar o părere.

Problema concretă e alta: înscris la atâtea concursuri, copilul lipsește enorm de la orele normale. Nu doar în ziua probelor, ci și 2–3 zile înainte pentru pregătire, o zi pentru contestație, 1–2 zile să-și revină după eșec sau după succes. Înmulțiți asta cu 5–6 olimpiade și realizați că e aproape un modul întreg de absențe.

Între vioară și minge

„Cum, al tău face cu doamna X? Asta nu e de olimpiade, nu a auzit nimeni de ea! Eu fac cu Y de la cutare colegiu celebru.” Și îți bagă în față telefonul cu pagina de Facebook a respectivului dascăl, plină de copii cu medalii și cupe. Nu judec profesorul. Poate omul își promovează munca, cum facem toți, fiecare în felul lui. Eu mă uit doar la părintele care ține telefonul în mână cu aerul că mi-a arătat certificatul de garanție al succesului.

„Dar al tău nu face pian? Nici dans? Canto? Chineză? Fizică cuantică?”

Mă uit la al meu, care trage un șut în mingea ce zboară fix în capul unuia ce o vrăjea pe una pe o bancă — îi place fotbalul, dar sunt realist (are talent la sport ca mine). În niciun posibil scenariu nu mi-l imaginez cu o vioară la gât sau țopăind un cha-cha.

Vezi și copiii părinților planificatori de viitor: unii sunt triști, cu o privire pierdută, fără pic de copilărie, cu mintea și sufletul îmbătrânite; alții, dimpotrivă, au o privire drăcească, un băț în mână și caută să chinuiască vreun cățel. Fără să exagerez, există și o fracțiune care chiar a luat chipul și asemănarea părintelui — și unii dintre ei sunt cu adevărat talentați și inteligenți. Dar când mergi permanent cu 240 km/h, probabilitatea să se caleze motorul înainte de linia de sosire e foarte mare.

Nu pe toți o să vină Musk să îi angajeze. Nu toți vor fi antreprenori IT. Nu toți vor cânta la Filarmonica din Viena. Sunt și din ăștia — dar infim de puțini. Restul vor fi absorbiți de marea masă a vieții, cu o copilărie ratată din dorința excesivă a unor părinți prezenți, prea prezenți, omniprezenți — santinele sovietice la mausoleul propriei lor legende.

Un poem auzit pe la ședințe

La un moment dat, la o ședință cu părinții, am auzit — nu inventez — un discurs care suna cam așa. L-am transcris în cap, în rimă, pentru că altfel era prea trist ca să îl iau în serios:

Râzi, dar nu prea.

Poate greșesc

Nu scriu acest articol să critic sau să supăr pe cineva care se va regăsi aici. Recunosc, fără ipocrizie, că am fost și eu, cel puțin pentru un an-doi, un astfel de specimen. Poate faptul că am schimbat macazul și îi dau acum mult mai mult credit copilului meu e bun sau poate rău. Timpul îmi va arăta.

La fel și celorlalți.

Mamaia nu știa ce-i aia fișă de post și n-a auzit în viața ei de olimpiade. Dar a știut un lucru pe care unii dintre noi îl uităm pe drum: că cel mai important lucru pe care îl poți transmite unui copil nu e o medalie. E să fie om.