Felicitări, ai scăpat. Sau așa ziceau ei.

Când am spus celor din jur că urmează să am un băiat, mulți s-au grăbit să mă felicite de parcă găsisem tezaurul dacic furat din Olanda.

Nu avusesem copii până atunci, așa că… cum să nu crezi o grămadă de tătici, cu doi-trei plozi la purtător și în întreținere?

A venit băiatul pe lume; la maternitate am verificat cu atenție ca nu cumva ecografia să mă fi mințit, am văzut rapid ce era de văzut, chestia era la locul ei, m-am liniștit instantaneu și am tras, cred, una dintre singurele beții din viața mea. Scăpasem, dracu’, de toate belelele alea pe care, cică, le-ar avea un tată de fată.

Au trecut anii, ăsta mic nu mai e așa de mic, dar nici mare nu e, mâine-poimâine are și buletin și încă nicio belea la orizont. Acum, să fiu sincer, nu cred că tatăl de fetiță a dus-o chiar ca în filmele de groază (poate mai puțin niște drumuri făcute lunar până la farmacie, asta dacă nu se ocupa mama de problematica în cauză).

Nimic în neregulă: școală, meditații, bătutul mingii, mai un Roblox, mai un Fortnite, mai un FIFA, chestii probabil comune majorității băieților. Însă nu trăim într-o bulă și, ca orice oameni, mai ieșim și noi la un grătar, la un șpriț, la o petrecere, cu un grup de prieteni foarte buni, prieteni care au și băieți, și fete.

Băieții sunt mai mari decât ăsta al meu și au cam trecut de preocupările lui fiu-meu (mai puțin școala, meditațiile și bătutul mingii). În schimb, au un obiectiv vital: vor să-și facă o gagică!

Centrul, discoteca și curajul pe muzică de Sabrina

Mă, nu e nimic anormal; și noi am avut vârsta lor și noi eram, ca și ei, obsedați de faza asta, dar am avut și olecuță de noroc. Ieșeam pe „centru” (așa îi spuneam unei bucăți de stradă de vreo 200-300 de metri pe unde nu circulau mașinile), dădeam ture pe acea șosea de ni se rupeau pingelele (măcar de s-ar plimba așa și ăștia de la milițienii comunitari) și era aproape imposibil să nu dai de o „posibilă” gagică.

Dacă nu mergea faza cu centrul, era varianta cu discoteca; dădeam 10 lei să intrăm, ne luam un Brifcor (pentru cine nu știe, un fel de Fanta de astăzi), ne zbânțuiam puțin, așteptam să bage bluesurile alea (din Top Gun, Roxette, Kelly Family etc.) și, cum începea prima notă din melodie, ne îndreptam ca MIG-urile în picaj către „gagici”, fiecare convins că în seara aia dă norocul peste el.

Înainte să înceapă acele melodii lente, studiam atent „piața”, puneam ochii pe trei-patru (ca să ai de rezervă în caz că te refuză vreuna) și așteptam ca pe pioneze să înceapă „vânătoarea”. Probabilitatea să te accepte prima pe care o invitai exista cam la fel ca șansa României să câștige campionatul mondial la fotbal. Cu o dexteritate demnă de scamator, îți reevaluai opțiunile și „atacai” următoarea oportunitate, și următoarea, și…

Uneori îți ieșea, alteori ba. Dacă mergea, o vrăjeai pe „gagică” (probabil și aia frustrată că ai invitat-o tu, și nu primele șapte-opt opțiuni ale ei), dar cu puțină „vorbă dulce” o scoteai la cap. Și aveai și tu gagică.

Nu mai ieșeai a doua zi doar cu amicii, era și ea, poate și alt amic avea și el gagică și uite-așa era vara frumoasă. Că o pierdeai la următoarea discotecă, atunci când unul din primele ei opțiuni rămânea, la rândul lui, fără variante și o invita, nu era mare scofală. Băgau ăia bluesuri de câteva ori pe seară și aveai loc de manevră.

Nu era centru, era discotecă; nu era discotecă, ne întâlneam prin tren când mergeam spre licee sau facultate; nu era să fie în tren, era la rata ce făcea de dimineața până seara drumuri între orașele mari și orașul natal. Mereu erau oportunități și rar găseai pe unul fără „gagică”.

În loc să crească șansele tinerilor masculi să aibă gagică, aproape s-au redus spre zero (mai ales dacă puiandrul de om are „neșansa” să fie într-o școală de mate-info unde predomină mai mult specia lor).

Mobilizarea parfumului și întoarcerea cavalerilor

Acum să mă întorc la băieții prietenilor mei: nu punem bine grătarul, că începe freamătul: „Mama, unde e tricoul ăla cu Real?”, „Dar adidașii ăia Air Force MD 07?” (când ai băiat înveți din astea), „Tata, unde-ai pus parfumul? Nu ăla, celălalt, Chanel” (Bleu de Chanel se potrivește vârstei lor exact ca benzina într-o mașină diesel).

În fine, îmbrăcați de zici că fac reclamă la Nike, Adidas sau Boss (toate la un loc), mirosind ca la Sephora când vine una, cică, să cumpere și încearcă toate parfumurile de pe toate etajerele alea, pleacă băieții noștri „la agățat gagici”. Ies pe poartă ca o turmă de cimpanzei în călduri, cu multă speranță și optimism. Nu știu de unde dracu’ au atâta abordare pozitivă, că „gagicile” sunt tot fetele alea din oraș, pe care le văd de ani de zile și care îi evită cu o delicatețe demnă de un Panzer într-o florărie.

Noi trecem la ale noastre: mai un mic, mai o ceafă, mai o piftie; țuică și șpriț după voia inimii, boxa cântă, noi ne luăm consoartele la dans, le mai schimbăm între noi, mai dai și de-o horă cu soacra și nici nu ajungem bine la felul doi, că se întorc cavalerii.

Nici nu-i mai întrebi cum a mers „agățatul”, că, în afară că și-a agățat tricoul ăla frumos în vreun gard, restul a fost dezastru total. Nimeni nu îi întreabă nimic (ar fi culmea să mai pui și tu gaz pe foc), se schimbă de țoalele festive și încep să înfulece. Vânătoarea le sporește apetitul și își consumă hormonii ronțăind de zor la vreo coastă de porc sau sugând nervoși niște oase de macrou.

Băncile pe care nu se mai pupă nimeni

Problema asta a lor, de altfel existențială, o observi oriunde te-ai duce sau ți-ai întoarce capul. Chiar lângă mine e un parc, plin de bănci, de boscheți și alte mijloace de mascare ale acelor bănci, de parcă invită o pereche de îndrăgostiți să se așeze pe ele, cu tandrețe, stângăcie, și să fie martore la primul lor sărut.

Vă jur că am petrecut în parcul ăla sute, mii de ore, de seara până noaptea, supraveghindu-mi copilul în timp ce alerga ca descreieratul peste tot. Și, tot alergând după el, în toate cotloanele posibile și imposibile, nu ai cum să nu observi tipologia celor care pun stăpânire pe acele bănci: babe ce povestesc una alteia rețete de ciorbă de pește, musaca sau cozonaci (o rețetă chiar am rugat pe una să mi-o dicteze, că prea părea interesantă), mămici cu cărucioare, uitându-se nervoase după tătici (naiba i-a pus pe ăștia să facă o terasă exact lângă parc), vreo duduie trecută de 40 care așteaptă… (Dumnezeu știe ce!), o grămadă de oameni ce scot cățeii la plimbare (e imposibil să nu calci în vreun rahat de câine cu ochii după odraslă), orice… mai puțin adolescenți îndrăgostiți, din ăia care stăteau pe bancă de parcă descoperiseră America doar pentru că li se atinseseră genunchii.

Dacă te uiți pe aleile alea, sunt o grămadă de fete, de toate vârstele și dimensiunile, așa cum vedeai și pe „centrul” nostru. Doar că acum se benoclează cu ochii în telefoane, fac live-uri (sau cum s-or numi alea), se filmează când dansează și postează imediat pe dracu’ știe ce rețele de socializare, țipă de încântare când primesc câte-un like (mai mult își dau una alteia) și… ignoră cu desăvârșire monstruleții plecați la „agățat”, care le urmează de la o distanță considerabilă, ca niște sateliți de-ai lui Musk, cu speranța vagă de a fi băgați în seamă.

Nu stau să judec pe nimeni, dar, uitându-mă câte cărucioare cu copii sunt în parc, stau și mă întreb când și cum și-au făcut ăștia gagici, de au ajuns să se căsătorească (sau nu) și să facă copii.

Și, dacă nu merge, există ChatGPT. Cu Tanța.

Mai citești și pe net că nu știu ce japoneză s-a căsătorit cu un personaj generat de ChatGPT; nu glumesc, dați pe Google: japoneză, ChatGPT, Klaus (ce fantezii avea țicnita asta cu unul ce voia să-l cheme Klaus, și nu Akira sau Hiroki). Din partea mea, putea să se mărite și cu Mickey Mouse sau Moș Crăciun, dar nu e nici singura și probabil nici ultima care descoperă că norii nu sunt, de fapt, nori, ci suflete de ornitorinci care așteaptă judecata divină.

Până la urmă, dacă nu găsește gagică, îi fac abonament Pro la ChatGPT. Și, la mintea pe care o are, sigur își face și el o companioană, pe care, doar așa, de-al dracu’, o să-i zică Tanța. Cine e nebun la cap să-și piardă timpul cu hackeri, ca să fure o companioană cu nume Tanța?!