Ce dracu poate fi mai urât decât o zi de joi, în București, când plouă? Să pleci cu mașina de acasă e mai complicat decât drumul dreptcredinciosului spre izbăvire. Dar când nu ai încotro, o faci, că d-aia ești bărbat! Mă anunțase fiu-meu cu câteva zile în urmă că are olimpiada la OLAV. Am tăcut din gură să nu mă fac de râs și m-am uitat repede pe Google, măcar să știu unde mă duc. OLAV înseamnă „Olimpiada Lectură ca Abilitate de Viață”. Și am mai descoperit că mai există și OLLR, adică „Olimpiada de Limba și Literatura Română” și OCSR, „Olimpiada de cultură și spiritualitate românească” (sâc!) și „Olimpiada de Lingvistică” și alte o grămadă de olimpiade care de care cu acronime și denumiri de îți puneau creierul pe modul „bă, sunt prost!”. Pe vremea mea erau două, mari și late: mate și română. Voiai, nu voiai, te duceai la astea, de regulă picai la etapa pe școală și… gata, se termina povestea. Acum, nu avem noi copii câte olimpiade au ăștia! Nu iei la una, te duci la următoarea; o dai în bară și la următoarea, treci la OXYZ și tot așa. Părinții sunt fericiți că s-au calificat odraslele la ceva și că, deh, ce copii avem, ăștia mici au o preocupare din ianuarie până în aprilie să nu stea doar pe Roblox sau să bată mingea, deci toată lumea e OK.

Așa că, în dimineața aia de joi, mi-am luat intelectualul (avea un chef nebun), am mai cules de pe drum câțiva colegi de-ai lui (să nu merg cu mașina goală) și am plecat către școala unde se ținea drăcovenia aia de olimpiadă. Nu știu cum se face că mai întotdeauna minunata școală este exact în celălalt capăt al orașului, așa că bagă Waze; arăta vreo oră și jumătate, dar îți iei o marjă de cel puțin încă o oră, pentru că știi cum stă treaba, și am purces la drum. Cine a mers măcar o singură dată, joia, dimineața, în timpul școlii, cu mașina, dintr-un capăt în celălalt al Bucureștiului, cunoaște senzația. Nervi, claxoane, înjurături, blesteme, meditații la rostul vieții, resemnare și o iei de la capăt, într-o buclă transcendentală.

Până la urmă am ajuns (doar 35 de minute abatere față de ce îmi arăta aplicația inițial), am debarcat olimpicii și am făcut ce fac de obicei părinții în astfel de situații: cauți un mall în apropiere, parchezi (dacă ai unde), Starbucks, o cafea și o apă și începi să butonezi telefonul. Totul părea normal până când apare un mesaj pe WhatsApp de la doamna vieții mele, adică draga mea soție. Deschid mesajul, văd o poză cu o chestie rotundă și ceva alb. Mă uitam ca broasca-n țeavă și încercam să îmi dau seama de semnificația mesajului. Nu am atâta imaginație, așa că am sunat să mă dumiresc. După amabilitățile specifice, ce fac, cum sunt, dacă mai plouă (!), aflu în sfârșit ce naiba era poza aia: ușa de la mașina de spălat! (Nu m-aș fi gândit la chestia asta chiar de aș fi trăit două vieți). Chestia aia albă era ceva pe care, când doamna mea „apăsa, nu mai făcea click”. Concluzia: „s-a stricat mașina de spălat”! După două ore de condus în infernalul ăla de vreme și de oraș, după ce băusem vreo trei cafele, știind ce mă așteaptă la întoarcerea pe același traseu, asta era bomboana de pe colivă. După o grămadă de discuții: „apasă pe ăla!”, „care?”, „butonul de sus!”, „care de sus?” etc., mașina dădea aceeași eroare (chiar apăreau și altele în plus).

După o grămadă de încercări, eu ghidându-mi nevasta prin telefon: „trage, apasă, mai tare, mai încet, scoate din priză”, am luat fireasca decizie să sun un meseriaș. Am intrat pe internet, am căutat reparatori de mașini de spălat și am găsit nu unul, nici zece, erau sute! Am ales nu pe primul (era clar în mintea mea că pe ăla îl aleg majoritatea și era scump), nici pe al doilea (dacă or mai fi și alții deștepți ca mine), am ales pe al treilea de pe pagina a patra (care era probabilitatea ca cineva să procedeze la fel de perspicace!). Am sunat, meseriașul a răspuns mai greu (clar că era bun, că altfel răspundea imediat), i-am spus că nu mai merge mașina de spălat și dacă poate să o repare. Mi-a cerut o poză cu ce are stricat, i-am trimis ce îmi trimisese nevastă-mea și… „stați, domnule, liniștit! Așa pățesc o grămadă de mașini, o rezolv eu!”. M-a liniștit instantaneu (Doamne, ce inspirație am avut să îl sun pe ăsta!), mi-am sunat consoarta (care era aproape de o criză majoră de nervi) și lucrurile au reintrat în normal. Omul trebuia să ajungă pe seară și totul era ca și rezolvat.

Au ieșit copiii de la olimpiadă (după vreo trei ore și jumătate), urcă-i în mașină, iar vreo două ore de condus pe cei 7-8 kilometri și am ajuns acasă. Mașina de spălat arăta ca nouă (să nu zică omul ăla că nu am avut grijă de ea), ușa cu probleme deschisă, nevasta nerăbdătoare să vină meseriașul să o repare. După ce m-am lăudat pentru inspirația mea, am încercat de câteva ori să apăs și eu pe butoane, să trag, să împing, să scot și să bag din nou în priză… nimic. În sfârșit, pe la 18:15 apare tipul (salopetă, ditamai trusa de scule, ce să mai: arăta ca un adevărat profesionist!). După ce a refuzat politicos „o cafea sau un suc”, s-a apucat de treabă. „Vezi, domnule, ăsta e stricat! Senzorul de la ușa mașinii care îi arată sistemului că ușa e închisă ca să poată porni!” (și-a dat seama dintr-o privire, tare omul!). „Perfect”, zic eu, „hai să îl înlocuiți”. „Stați, domnule, liniștit, că oricum e o mare prostie senzorul ăla! Îl scoatem, leg mașina pe direct și o să meargă super. Am făcut asta la o grămadă de clienți și toți au fost mulțumiți. De ce să mai dați banii pe un alt senzor că și așa nu face nimic?” (bă, ce om, nu numai că e superprofesionist, dar e și cinstit!!!). Cum eu mă pricep la mașini de spălat, la senzori și la „legat direct” cum se pricepe gâsca la astrofizică, am fost de acord cu propunerea individului. A desfăcut chestia aia de cauciuc de la ușa mașinii, a tras tare de senzorul ăla, l-a scos afară, l-a smuls, a luat firele care fuseseră în stânga și în dreapta senzorului, le-a înnodat între ele, a pus niște bandă izolatoare, a băgat firele înapoi, a potrivit cauciucul și a închis ușa. Când a apăsat pe start, mașina s-a aprins și, minune, a dispărut eroarea! Totul a durat maximum 3 minute (se mișca omul ca un adevărat ninja!). M-a costat afacerea 300 de lei (multicel pentru cele 3 minute de muncă, dar știința se plătește!).

Am plecat cu ăsta mic la antrenament la fotbal în timp ce nevastă-mea îndesa rufe în mașina tocmai reparată. Am ajuns la terenul de fotbal, copilul bătea mingea, iar eu stăteam în baracă pe post de bar și mă gândeam la nemurirea sufletului și peripețiile din ziua care trecuse (așa credeam eu!). Sună telefonul. Soția: „puiule, mașina pornește, nu mai dă eroare, dar nu bagă apă!”. „Ce nu bagă?”. „Ce nu înțelegi? Nu bagă apă când pornește!”. Mă uitam tâmp când la telefon, când la ploaie și nu înțelegeam nimic. Aceleași sfaturi: „mai apasă o dată, schimbă programul, scoate din priză, bagă din nou…”. Degeaba, mașina nu „bagă apă”. Îl sun pe meseriaș, îi explic tărășenia, iar omul: „nu are cum!”. Începe să îmi explice niște chestii ciudate despre curentul alternativ și cel static, despre electrovalvă (!) și impulsuri electromagnetice, ce să mai… m-a băgat în ceață! Copleșit de atâta știință și de asigurările profesionistului că „nu are cum să nu meargă și că nu are treabă senzorul ăla cu apa”, am plecat spre casă convins că nu știe nevastă-mea pe ce să apese.

Cum am ajuns, nici nu m-am dezbrăcat și m-am dus glonț la mașina de spălat. Ori eu, ori ea! Am apăsat toate butoanele posibile, din dreapta spre stânga, apoi înapoi, două câte două, trei câte… Am scos și am băgat în priză de 10 ori, am verificat presiunea apei, furtunul de evacuare, iar am apăsat și iar am apăsat… NIMIC! Mașina pornea, nu mai dădea nicio eroare, dar nici apă nu băga. Aveam o mașină fără erori, dar și fără pic de apă! Cum dracu să speli rufe fără apă??? Era trecut mult de miezul nopții și eu stăteam tot în fața mașinii de spălat, dezorientat total de dilema: „dacă nu dă erori, de ce nu merge?”.

Nu am dormit decât vreo 3 ore și m-am trezit la fel de confuz precum mă culcasem. Pe la 8 am sunat meseriașul să îi explic că nu merge mașina și că drăcovenia de improvizație a lui m-a scăpat de erori, dar și de apă. A început din nou să îmi explice teoria cuantică a sistemelor electrice, eu îi spuneam că ditamai dispozitivul ăla cu senzor pe care îl scosese avea și el o logică, el îmi tot spunea că nu înțeleg fenomenul electric și că nu are treabă una cu alta, eu… că-i albă, el că-i neagră…

Plin de spume, am închis telefonul și mi-a trecut prin cap să sun la firma care era prima, pe prima pagină pe internet. A răspuns cineva, i-am explicat ce s-a întâmplat și noul meseriaș, fără să dea vina pe ălălalt, mi-a spus că nu-i o problemă, că se poate repara, că a mai făcut asta cu o grămadă de clienți și că mă costă doar…

Acum mă uit liniștit la noua mașină de spălat care stă cuminte în debara și spală fără erori, dar și cu apă. Cealaltă care mi-a mâncat ficații este predată la RABLA, curată, arătând ca noua. Poate s-o găsi vreun meseriaș să o repare!