Polițistul a închis ochii o secundă. Nu de nervi. Nervii îi muriseră de mult, de când avusese nefericita inspirație să ceară transferul la secția asta de poliție. A închis ochii ca un om care știe că viața îl pedepsește, dar încă nu înțelege pentru ce.

Dacă nu ar fi cunoscut-o, ar fi crezut că face mișto de el. De câte ori o revedea, timpul se oprea pe loc și trăgea pe dreapta. O privea cu figura împietrită. O văzuse în ultimele trei luni mai mult decât o văzuse pe mă-sa, care locuia pe același palier cu el. Pe mă-sa o mai evita. Mai zicea că are tură, că are intervenție, că îl doare capul, că îl caută statul pentru probleme grave.

Pe asta nu putea s-o evite.

Individa îl găsea. Prin accidente. Prin tamponări. Prin semafoare smulse. Prin apeluri la 112. Uneori de două ori pe zi. Alteori de trei. Iar când ploua, nici nu se mai ducea la secție, că nu ajungea bine și îl chemau din nou.

„Boul”, un om de vreo 40-45 de ani, șofer cu multă experiență, stătea lângă mașina lui și se uita când la polițist, când la individă, când la botul mașinii din care încă ieșea fum. Ținea mâinile încleștate la spate, nu pentru că era calm, ci pentru că mai voia să apuce pensia în libertate. Se vedea pe fața lui că în clipa aia negocia cu neuronii să nu sară la gâtul ei.

Polițistul clipea din ce în ce mai des. Strângea în pumn flaconul de diazepam din care luase două pastile în clipa în care șeful îl anunțase, printre hohote de râs:

Nebuna de serviciu a secției

Așa îi spuneau în secție. Nu pe nume. Nu „doamna”. Nu „conducătoarea auto”. Nu „persoana implicată în eveniment rutier”.

Fiecare polițist are câte o cruce. Unul are bețivul cartierului, altul are vecinul care sună la 112 fiindcă îl spionează apometrele, altul are scandalagiul de la parter care se ceartă cu tomberoanele. El o avea pe ea. Femeia care făcuse din Codul Rutier o glumă proastă și din sectorul lui un poligon de încercare.

O văzuse ultima oară ieri, chiar când se pregătea să iasă din tură. Alt „bou” dăduse semnal că face stânga și avusese nesimțirea să facă stânga. Domnița îl acroșase și apoi coborâse revoltată:

Omul ăla rămăsese cu gura deschisă. Probabil și acum stă pe undeva, privind în gol, întrebându-se unde a greșit omenirea.

Tot ieri, oprise mașina într-un sens giratoriu foarte aglomerat și se dusese să scoată niște bani de la bancomat. Nu pe margine. Nu pe avarii. Nu într-un loc cât de cât omenesc. În sensul giratoriu. Fix acolo.

În spatele ei se făcuseră cozi de kilometri. Oamenii sunau disperați și nervoși ba la 112, ba la primărie, ba la dracu’ mai știe unde. Polițistul o găsise după vreo 20 de minute la coafor.

Numai polițistul ăsta îi dăduse 23 de amenzi și peste 300 de puncte de penalizare. La un moment dat, nu mai păreau puncte de penalizare. Păreau puncte de loialitate. Încă două tamponări și primea un fier de călcat.

Contestase tot. Absolut tot. Până ajungeau dosarele la judecătorie, nebuna era iar pe străzi, liberă.

Un singur lucru era bun: Dumnezeu era în toane bune și nu fuseseră victime.

În rest, bilanțul arăta ca după bombardament: peste două duzini de mașini avariate, vreo cinci stâlpi cu STOP dați jos, trei semafoare, trei indicatoare cu „Cedează trecerea”, plus oglinda din dreapta a mașinii de poliție.

Pe aia o rupsese într-o dimineață, când venise la secție să conteste o amendă.

Femeia pe care o știau și câinii din curtea secției

O cunoșteau toți colegii lui. Petrecuse mai mult timp în birourile alea înguste decât petreceau ei în ture. Știa unde se țin pixurile, unde e imprimanta, care scaun scârțâie, cine bea cafea fără zahăr și cine are ulcer.

Din cauza ei, se triplaseră achizițiile de muștiucuri pentru alcooltest și topurile de hârtie. La câte procese-verbale completase, aveau deja dosare întregi doar pe numele ei.

Câinii din curtea instituției o cunoșteau toți. Îi simțeau parfumul de la poartă și dădeau fericiți din coadă. Pentru ei era ca poștașul, dar cu mai mult scandal și mai multe bucăți de plastic căzute de pe mașină.

Ăla cu chioșcul de peste drum îi făcea deja reducere. O vedea coborând din mașină, se uita spre polițist și punea automat cafeaua la aparat.

Era polițistul de la Rutieră cel mai nefericit din tot Bucureștiul.

Întrebarea firească era: de ce nu se ocupau și alte secții? De ce nu se împărțea nenorocirea asta administrativ, democratic, pe sectoare, cum se împart taxele și gropile?

Triunghiul Bermudelor pentru caroserii

Între domiciliul ei și locul de muncă erau vreo doi-trei kilometri. Atât. O distanță pe care un om normal o făcea în 10 minute, cu semafoare, nervi și un pic de înjurat printre dinți.

Ea n-o termina fără eveniment rutier.

Pe acei doi-trei kilometri se petrecea mereu ceva. Ba lovea la două-trei zile mașina unui vecin în parcare. Ba la prima stradă la dreapta nu dădea prioritate și se ciocnea cu vreun „bou”. Ba nu calcula distanța și îl pupa în bară pe cel din față. Ba pleca de pe loc cu portiera deschisă. Ba intra cu roata într-o gură de canal și spunea că „a apărut brusc”. Ba atingea un scuter și întreba de ce au voie ăia să circule.

Sectorul devenise un fel de triunghi al Bermudelor pentru caroserii.

Oamenii își schimbaseră traseele. Vecinii își pierduseră liniștea. Unii își lăsau mașinile între stâlpi, nu fiindcă erau nesimțiți, ci fiindcă stâlpul părea mai sigur decât ea. Alții stăteau până seara târziu prin parcarea de la Lidl și nu reveneau acasă până când nu îi sunau nevestele că nebuna s-a culcat.

Apoi, ca într-un cortegiu al resemnării, reveneau cu mașinile în parcare. Toată noaptea stăteau cu ochii beliți pe geam, ca nu cumva țicnita să iasă inopinat, iar pe la 5 dimineața, în pijamale și cu ochii cârpiți de somn, își mutau mașinile înapoi la Lidl.

Problema cu femeia asta nu era că era femeie. Nici că nu știa să conducă. Asta era partea blândă. Problema era că era convinsă. Iar omul convins, când e prost, e mai periculos decât omul beat.

E plin orașul de oameni care nu știu să conducă, dar măcar au rușine. Transpiră, se scuză, pun avariile, trag pe dreapta, spun „m-am speriat”, „n-am văzut”, „îmi pare rău”.

La ea nu exista așa ceva.

Ea nu greșea. Ea interpreta. Pentru ea, semnele de circulație erau niște păreri. Marcajele erau decorațiuni. Prioritatea era un moft. Iar ceilalți participanți la trafic aveau o singură obligație: să ghicească ce rahat urma să facă ea.

Femeia care producea accidente și clienți

Și, ca ironia să fie completă, era vedeta firmei la care lucra. O firmă de asigurări auto.

Aici, Dumnezeu nu mai râsese. Aici izbucnise în hohote.

Femeia asta, pericol public pe patru roți, lucra într-o firmă care vindea liniște oamenilor speriați de accidente. Era ca și cum ai pune lupul consultant la stână, piromanul responsabil cu stingătoarele și prostul satului profesor de logică.

Dar, profesional vorbind, era aur.

Adusese clienți în câteva luni mai mulți decât adusese firma în ultimii cinci ani. Oamenii o vedeau în trafic, scăpau vii, ajungeau acasă albi la față și a doua zi își făceau CASCO, RCA, asigurare de viață, asigurare de locuință, asigurare pentru pisică și probabil o poliță separată pentru liniștea sufletului.

Când și-a dat seama de beneficii, șeful n-a mai certat-o. N-a mai întrebat-o de întârzieri. N-a mai comentat că vine zilnic cu altă parte a mașinii atârnând.

A făcut ce face orice om de afaceri când vede nenorocirea și simte profitul: a adaptat strategia. A mutat sediul firmei la un kilometru de domiciliul angajatei șoferițe.

Un kilometru. Suficient cât să nu moară nimeni, dar destul cât să producă daune.

După aceea, și-a deschis și un service.

Aici deja nu mai era firmă. Era ecosistem.

Ea pleca de acasă, lovea ceva pe drum, omul avariat era adus la asigurări, apoi trimis la service. Circuit economic complet. Aproape ecologic. Nimic nu se pierdea. Totul se factura.

Șeful ajunsese s-o privească dimineața ca pe o investiție mobilă.

La firmă era respectată. Nu pentru competență, ci pentru impact. Colegii de la vânzări se chinuiau cu telefoane, oferte, tabele, campanii, reduceri. Ea ieșea zece minute în trafic și aducea trei clienți noi: doi nervoși, unul tremurând și unul care întreba dacă asigurarea acoperă și trauma.

Ea zâmbea modest, fără să înțeleagă exact de ce râd ceilalți.

Polițistul aflase și asta. Și de atunci îl durea și mai tare capul. Pentru că simțea că luptă nu doar cu o femeie care conduce prost, ci cu un model de business. El scria amenzi, ea genera clienți. El încerca să oprească dezastrul, firma ei câștiga la greu. El strângea din dinți, șeful ei strângea bani.

Singura soluție: căsătoria

În ziua cu semaforul, după ce a ascultat explicațiile, polițistul a scos carnețelul.

Bărbatul lovit și-a dus mâna la frunte. Nu mai avea argumente. Când prostia ajunge la nivelul ăsta, argumentul devine o pierdere de timp. Era ca și cum ai încerca să-i explici unui stâlp că nu el a intrat în mașină.

Ziua amărâtului de polițist abia începuse. Mașina domnișoarei era doar puțin înfundată în spate. Cu siguranță, după ce aveau să completeze procesele-verbale în corul de râs al colegilor, nebuna se va reîntoarce în trafic. Nu avea cum, până la terminarea turei lui, să nu mai aibă de-a face cu doi-trei „boi” și să n-o reîntâlnească iar.

Și atunci mintea lui a realizat că există o singură variantă ca să nu ajungă la psihiatrie: să o ia de nevastă.

Era varianta salvatoare. Așa, șeful nu avea cum să îl mai trimită pe el, că ar fi fost un conflict de interese flagrant, iar restul accidentelor din sector nu ajungeau nici măcar la jumătate din cât producea individa asta singură.

A trecut aproape o lună de la accidentul cu pricina. Tipa s-a arătat încântată de cererea lui de a-i fi soție, cu toate că n-a înțeles de ce atâta grabă cu nunta. Au semnat actele la primărie și chiar sunt fericiți.

La secție, polițistul a înrămat certificatul de căsătorie, în original, chiar deasupra biroului, iar colegii îl privesc cu o ură fără margini.

Șeful a hotărât ca, prin rotație, fiecare să meargă pe teren la accidentele provocate de nebuna de soție a colegului lor. Iar colegul deja a făcut burtică, pentru că nu e zi de la Dumnezeu ca nevasta lui dragă să nu ajungă cel puțin de două ori la locul lui de muncă.