Așa au sunat ani la rând vorbele băgate în capul oamenilor, uneori direct, alteori mai fin, alteori în glumă, dar mereu cu același sens murdar: dacă nu te cuplezi repede, dacă nu te așezi la casa ta până la o anumită vârstă, începe panica, începe rușinea și începe senzația că ai rămas pe dinafară. Și culmea este că panica asta nu începe nici la 25 de ani, nici la 30, fiindcă începe mult mai devreme, exact în perioada în care încă te prefaci că totul e joacă și nimic nu lasă urme.

Când al meu era la afterschool, au avut o activitate în care au jucat o nuntă, iar el era naș, o fată era nașa, un băiețel era mirele, o fetiță era mireasa, iar ceilalți erau socri, cuscri, ospătari și bucătari. Era, desigur, o joacă, dar exact așa intră ideile în cap: în joacă, fără scandal, fără predică, fără să simți că cineva îți împinge un scenariu înăuntru. Nu vorbim despre anul 1800, ci despre 2020 și ceva, adică despre vremuri în care ne place să spunem că am evoluat, că suntem liberi, moderni, relaxați și fără prejudecăți, deși continuăm să le punem copiilor în cap aceeași poveste veche, în care viața bună înseamnă să ajungi repede la cuplu, la căsătorie, la casă, la rol, la bifă. După aia ne mirăm că, ajunși mari, intră în dragoste cu disperarea deja băgată în sânge și cu senzația că, dacă au întârziat puțin, trebuie să apuce repede ceva, orice, până nu se închide taraba.

Cum începe presiunea și de ce piața se strică după 30

Realitatea este că multe cupluri se leagă devreme, pe la 20 și ceva de ani, iar după 30 piața nu dispare, dar se schimbă în ceva mai complicat, mai obosit și mai plin de oameni cu bagaje grele, restanțe vechi și minciuni deja exersate. Peste asta s-a mai întâmplat ceva: s-au împuținat și locurile în care oamenii se întâlneau firesc, pentru că nu mai ai discoteca de altădată, nu mai ai interacțiunile din tren și nu mai ai atâtea contexte simple în care doi necunoscuți să se vadă, să se placă și să se mai întâlnească fără să fie împinși de vreun mecanism.

În foarte multe cazuri a rămas datingul online, adică marele târg modern în care oamenii se caută, se aleg, se vând și se mint. Acolo începe toată comedia asta murdară, pentru că datingul online a ajuns locul în care oamenii se mint înainte să apuce măcar să se cunoască, nu după câteva întâlniri, nu când încep explicațiile, scuzele și dispărutul strategic, ci din prima, din poză, din unghi, din filtru, din descriere și din tot efortul ăsta de a intra pe piață cu marfa lustruită, de parcă n-ar merge la întâlnire cu un om, ci la o inspecție în care trebuie să treacă de selecție.

Ajungi la masă și, înainte să afli dacă aveți ceva în comun, dacă vă place același lucru, dacă râdeți la aceleași prostii sau dacă există măcar o urmă de chimie între voi, trebuie să rezolvi problema de bază: omul din fața ta este sau nu este același cu cel din telefon? Dacă este, puteți merge mai departe, dar dacă nu este, toată seara se transformă într-o formalitate jenantă, între un pahar de vin pe care nu-l vrei și o mică fraudă sentimentală pe care o suporți din politețe, iar pe drumul spre casă te întrebi de ce ai ieșit din pat pentru așa ceva.

Minciuna din poze, filtre și profiluri

Hai să spunem lucrurilor pe nume, fiindcă dacă în poze arăți clar altfel decât în realitate, nu e o versiune mai avantajoasă, nu e lumina bună și nu e doar un cadru reușit, ci este minciună, mică, acceptată social, parfumată și împachetată frumos, dar tot minciună. N-ai pus cea mai bună variantă a ta, ci o variantă falsificată cât să treci de preselecție, pentru că ai vrut să fii ales nu pentru cine ești, ci pentru ce-ai reușit să compui din 80 de cadre, două filtre și o poză de la mare de acum trei veri, de pe vremea când încă nu te loviseră viața, shaorma și dezamăgirile.

Și nu, problema nu este că omul din fața ta nu e model, nici că a mai pus câteva kilograme, nici că are cearcăne, nici că pielea reală nu seamănă cu cea din poză, fiindcă problema este că ai intrat într-o întâlnire fără să știi exact cu cine, că ai venit pentru un om și te-ai trezit cu altul. Asta enervează și asta strică tot, nu imperfecțiunea, nu realitatea, ci reclama falsă și senzația că ai fost dus de nas înainte să apuci măcar să spui bună ziua.

Aici apare una dintre marile comedii murdare ale vremurilor noastre, fiindcă toți se plâng că nu mai există sinceritate, că oamenii sunt superficiali și că nimeni nu mai vrea ceva real, dar aproape nimeni nu intră sincer în joc. El își pune poze din singura perioadă din viață în care a avut maxilar, abdomen și speranță, ea își pune unghiuri din care pare altă persoană, plus niște filtre fine, aproape invizibile, adică exact alea care fac treaba mare fără să țipe că sunt filtre, el scrie că iubește stabilitatea, dar are chef doar de validare și de cineva care să-l facă să se simtă mai puțin singur vinerea seara, iar ea scrie că vrea ceva autentic, deși profilul ei pare făcut de o agenție de publicitate pentru o femeie care nu prea seamănă cu ea.

Apoi se întâlnesc și fiecare se uită la celălalt ca la un mic escroc. El zâmbește forțat și își spune că trebuie măcar să stea până vine nota, ca să nu pară nesimțit, iar ea îl simte că s-a stins după primele zece secunde și intră imediat în modul defensiv, începând să vorbească mult, să umple aerul și să mai salveze ceva dintr-o seară care a murit aproape de la intrare. El, dacă e prost crescut, devine rece, iar dacă e bine crescut, devine politicos, numai că politețea asta nu este decât o față de masă pusă peste dezamăgire. Seara e moartă, pentru că el a venit la întâlnire cu cineva și s-a trezit cu altcineva, iar din clipa aia nu mai contează cât de simpatică e, cât de inteligent e sau cât de bine s-ar potrivi într-o altă viață. În capul omului păcălit stă deja ideea simplă și grea că ai început cu o minciună.

Nu doar pozele mint, ci și intențiile

Dar minciuna nu stă doar în poze, pentru că uneori dai peste femei frumoase, exact cum apăreau în profil, numai că nu caută nimic din ce pretind, nu vor relație, nu vor apropiere, nu vor om, ci vor bani, cadouri, mese, vacanțe și un fraier dispus să joace rolul de sponsor până se termină interesul. Nu spun direct asta, fiindcă sună urât, însă dacă dai jos ambalajul rămâne același adevăr murdar: uneori diferența dintre o femeie interesată și o curvă e doar felul în care își ambalează cererea.

La fel cum găsești și bărbați atrăgători, curați, siguri pe ei, care par premiul cel mare până afli că acasă îi așteaptă soția și copiii, iar în realitate nu sunt bărbați disponibili, ci libidinoși cu viață dublă, ieșiți la vânătoare de sex, validare și puțină adrenalină ieftină. Unii nu caută iubire, ci amantlâc, iar alții sunt doar pofticioși, obosiți sexual, disperați sau de-a dreptul nesătui, niște oameni care nu mai știu să lege nimic curat și care au redus totul la sex, chiar dacă în mesaje vorbesc despre conexiune, maturitate și sinceritate.

Asta este piața reală, în care unele mint cu chipul, altele cu interesul, unii mint cu înălțimea, alții cu starea civilă, unele caută sponsor și-i spun chimie, iar unii caută sex și-i spun vulnerabilitate, în timp ce toți împachetează mizeria în cuvinte mai moi, ca să nu sune exact ce este. Aici nici nu mai e vorba doar despre minciuna clasică, ci despre o industrie întreagă a ambalajului, în care fiecare încearcă să pară altceva decât este, dar vrea în același timp să fie iubit exact pentru ceea ce ascunde.

Și, ca să fie treaba completă, fix cei care trișează se plâng apoi cel mai tare de superficialitate, deși îți construiești profilul special ca să atragi ochiul superficial, după care te miri că ai dat peste oameni superficiali. Cui te-ai adresat, cu cine ai vrut să vorbești și de ce ți-ai făcut profilul ca vitrină, dacă tu visai la cineva care să vadă dincolo de aparențe? Dincolo de ce, mai exact, să vadă, dincolo de reclama ta sau dincolo de omul pe care ai decis să-l trimiți în locul tău?

Femeile mint estetic, bărbații mint strategic

Bărbații nu stau deloc mai bine și n-are rost să ne prefacem, fiindcă jumătate sunt niște agenți de vânzări obosiți, blocați în corpuri de corporatiști și mai obosiți, cu poze din sală făcute pe vremea când chiar mai mergeau la sală și cu poze din concedii care sugerează un stil de viață pe care și-l permit o dată la doi ani, cu cardul aproape mort. Scriu despre ei ca și cum ar fi siguri pe ei, stabili, maturi și foarte ocupați, când de fapt sunt indeciși, comozi și incapabili să lege două săptămâni consecutive de bun-simț sau de prezență emoțională. Și tocmai ăștia, după ce dau peste o femeie care a împins realitatea puțin mai în lateral, sar imediat ca mari apărători ai adevărului, de parcă ei n-ar fi vândut nimic.

Adevărul este că ambele tabere joacă același joc și apoi urlă că sunt victime, pentru că femeile mint estetic, bărbații mint strategic, unele vând alt chip, iar unii vând altă viață, în timp ce toți trișează pe unde cred că prinde mai bine. După aceea fiecare vine cu aerul celui care a fost nedreptățit, care a meritat mai mult și care a dat mai mult decât a primit, deși totul este ridicol și, pe undeva, foarte trist, mai ales pentru că sub toată performanța asta ieftină mai există și oameni care chiar vor ceva real și nu mai știu cum să ceară, cum să creadă și cum să intre curat în jocul ăsta.

De fapt, datingul online nici nu mai seamănă cu o încercare de a cunoaște pe cineva, ci seamănă cu două campanii de marketing care se întâlnesc la o cafea și speră că celălalt nu va observa prea repede diferența dintre afiș și produs. Nu mai intri acolo să vezi cine îți place, ci intri să vezi cine a știut să se vândă, cine a pus pozele potrivite și cine a nimerit amestecul bun dintre atracție, mister, tupeu și minciună dozată cu grijă, astfel încât profilul să nu mai fie oglindă, ci ambalaj.

De ce mint oamenii și de ce totul se termină prost

Asta strică tot din start, pentru că atunci când omul din fața ta nu seamănă cu cel din poză nu mai poți fi relaxat, curios și prezent cu adevărat, fiindcă rămâi blocat în prima impresie falsă și tot restul serii curge strâmb. E ca atunci când cineva te minte din primele trei minute: poate după aceea spune și lucruri bune, poate chiar are calități reale, poate chiar merita o șansă, dar tu nu mai primești nimic curat, pentru că totul trece prin filtrul ăla care nu te mai lasă în pace și care te întreabă întruna dacă partea asta o fi adevărată sau nu.

Și aici vine partea dureroasă, pe care mulți o ocolesc fiindcă doare prea tare, anume faptul că oamenii nu fac asta doar din vanitate, ci o fac mai ales din frică. E frica de a fi respinși exact așa cum sunt, frica de a nu trece de prima selecție, frica de a se arăta și de a auzi tăcere. Adevărul nu este că toți sunt narcisiști sau răi, ci că mulți nu cred că, dacă s-ar arăta pe bune, i-ar lua cineva în seamă, nu cred că sunt suficient și nu cred că realitatea lor merită iubită. De asta trișează puțin, doar cât să intre, doar cât să obțină întâlnirea și doar cât să ajungă la masă, unde speră că farmecul personal va repara minciuna inițială.

Numai că nu merge așa, pentru că minciuna nu dispare dacă după aia ești simpatic, nu se evaporă dacă ai umor și nu se spală dacă ești cald, atent sau exact ce căuta celălalt. Prima impresie nu moare niciodată de tot, ci stă acolo, la masă, între voi, ca al treilea invitat, iar în seara aia sunteți de fapt tu, eu și mica ta escrocherie de prezentare.

Poate că soluția este banală și tocmai de asta nu place nimănui, dar tot acolo ajungi: pune poze recente, pune-ți fața ta, corpul tău, vârsta ta și realitatea ta, cu tot ce are ea și cu tot ce n-are. Nu versiunea în care sperai să rămâi, nu varianta de acum trei veri și nu imaginea construită special ca să treacă de niște necunoscuți care judecă în jumătate de secundă. Da, poate iei mai puține aprecieri și da, poate iei mai puține invitații, dar măcar cine vine la masă vine la tine, nu la reclama ta.