În viață, dacă nu ești realist — în primul rând cu tine — o să o dai în bară de fiecare dată și nici măcar n-o să știi de ce. E unul dintre adevărurile pe care toți le știm, dar puțini au curajul să le spună pe nume: unii oameni sunt frumoși, iar alții, printre care mă număr și eu, nu intră în prima categorie.

Există două explicații metafizice posibile pentru situația asta. Prima e evoluția speciei, caz în care e limpede că unii se trag dintr-o maimuță simpatică, zdravănă și bine proporționată, iar alții din aia boccie rău de tot, de care râdeau toate maimuțele din copac de dimineața până seara.

A doua explicație e mai artistică. Dumnezeu s-a apucat de lucru dis-de-dimineață, cu răbdare, talent și mână sigură. A pus albastru de Voroneț, galben-cadmiu, roșu crimson, a șlefuit trăsături, a mai făcut un pas în spate, a retușat și a ieșit un Alain Delon. Dar spre seară, după o zi în care scosese o capodoperă, i-o fi rămas ceva amestecat pe pensulă. Și, ca să nu se piardă bunătate de vopsea, s-a apucat de încă un exemplar. Hâș-hâș, un cap, un trunchi, două labe sus, două jos, un moț — la unii nici pe ăla —, o dungă într-o parte, una strâmbă în cealaltă… Gata omulețul. S-a dat Domnul un pas în spate, l-a pufnit și pe el râsul, s-a gândit să mai repare ceva, dar era rupt de oboseală. Și-a zis că o capodoperă și un mascarici ies, per total, la o medie acceptabilă. Și le-a dat drumul amândurora pe flux.

Totul începe devreme

La maternitate, diferențele apar repede. Într-un salon, o mamă scoate un copil de-ți vine să-l mănânci de drag. În altul, doctorul scoate unul și mai are puțin să facă stop cardiac. Se spune că toți copiii sunt frumoși. Asta e una dintre cele mai mari minciuni spuse cu zâmbetul pe buze. La botez, în cazul fericit, spui sincer: „Ptiu, ce frumos e, să vă trăiască!” În celălalt caz, te oprești la „Ptiu!” — „drace”, în mintea ta — și continui, sec: „Să fie sănătos.” Peste „ce frumos e” sari direct, că nici mă-sa nu crede asta, de-i acoperă repede fața cu o batistuță.

Urmează douăzeci de ani de măcel sistematic. La grădiniță, frumosul e răsfățatul educatoarelor, iar celălalt primește un trenuleț stricat și e împins discret spre colț. În școală, capodopera stă în prima bancă, drept emblemă a clasei, iar caricatura în ultima, lângă perete, ca nu cumva să bage cineva capul pe ușă și să-și facă o impresie greșită. Din clasa a cincea încolo, toate fetele roiesc în jurul băiatului chipeș. Cel neaspectuos se apucă de carte sau tocește butoanele telefonului — ambele duc undeva, dar pe drumuri diferite. La facultate, frumosul are telefonul plin de Ane, Alexandre, Amalii și toate celelalte nume posibile de fete, de la A la Z. Celălalt are în agendă pe maică-sa, pe taică-su, două verișoare din Corabia care i-au dat numărul mai mult din milă și un unchi din Slobozia.

La însurătoare, primul e ca găina între boabe. Al doilea se căsătorește, pe la treizeci și ceva de ani, cu una care a trecut prin câteva dezamăgiri și are suficient pragmatism cât să spună: „Merge și-așa.” Și se pune pirostria și pe capul amărâtului de cercopitec.

Aici intră în scenă timpul

Dar aici începe partea frumoasă. Nu pentru toți, ci doar pentru cei pe care viața i-a trimis de la început fără ambalaj. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, intră în scenă timpul. Și timpul are un merit rar: nu ține cu nimeni.

Toată ordinea asta strâmbă, în care unul merge prin viață ca invitatul de onoare, iar celălalt ca băiatul trimis după scaune, nu ține la nesfârșit. La un moment dat, vine nota de plată. Și ea vine pentru amândoi. Doar că nu îi lovește la fel.

Căderea frumosului

Pe frumos îl lovește exact în locul din care și-a tras tot avantajul. Toată viața lui a fost tratat altfel. I s-au iertat prostii, i s-au deschis uși, i s-au turnat complimente în cap cu găleata. A mers înainte nu doar cu picioarele lui, ci și cu mutra. Iar când ai trăit zeci de ani ajutat de față, începi să crezi că ți se cuvine tot. Că farmecul tău e stabil. Că ai semnat contract pe viață cu oglinda.

Numai că oglinda e o curvă bătrână și neloială. Cât ești tânăr, te minte frumos. Îți face complimente fără să deschidă gura. Te lasă să crezi că așa o să rămână lucrurile. După care, într-o dimineață, se răzgândește și începe să-ți spună adevărul, puțin câte puțin, ca să doară mai tare.

Mai întâi apare un rid fin. Pe urmă, o pleoapă care cade. Un gât care nu mai stă unde stătea. O falcă mai moale. Părul care se rărește, apoi albește, apoi pleacă. Și, dintr-odată, nu te mai uiți în oglindă ca să te admiri, ci ca să verifici pagubele.

Aici începe tragedia adevărată. Nu fiindcă îl dor oasele sau îl ține spatele. Astea vin la toți. Îl doare faptul că se duce singurul capital pe care a mizat fără să-și dea seama. Îmbătrânește nu doar trupul, ci și locul lui în lume. Nu mai întorc capul femeile. Nu mai e primit cu același zâmbet. Nu mai plutește prin încăpere doar pe baza apariției. Și fiecare refuz îl lovește mai rău decât l-ar lovi pe un om obișnuit, pentru că el nu pierde doar o șansă. Pierde o identitate.

Ani la rând s-a crezut Alain Delon. Acum nu mai e nici măcar o fotografie palidă din anii buni. Și nimic nu-l umilește mai tare decât comparația cu el însuși.

Liniștea celui care n-a avut nimic de pierdut

La celălalt se întâmplă exact aceleași lucruri, numai că fără tragedie. Înainte era un tânăr urât. Acum e un bătrân. Atât. Ridurile îi mai acoperă din nenorocirea de mutră. Părul alb nu-l deranjează, că și așa era aproape chel. Pielea lăsată nu schimbă mare lucru în ecuație. Nu cade de pe niciun soclu, pentru că n-a urcat pe niciunul. El n-a fost niciodată zeu, așa că n-are de unde să se prăbușească.

Ba, culmea, uneori bătrânețea îl și ajută. Îi mai estompează colțurile, îi mai tocește asperitățile, îi mai pune peste față un soi de ceață miloasă. Unii bărbați urâți în tinerețe ajung suportabili la bătrânețe exact pentru că timpul îi strică pe toți și, în sfârșit, competiția se joacă pe teren egal. Când toți sunt șifonați, șifonatul vechi nu mai sare atât de tare în ochi.

Urâtul nu se agață de nimic, pentru că n-a avut ce idol să-și ridice în curte. El n-a trăit cu sentimentul că i se cuvine admirația publică. N-a fost aplaudat când intra într-o cameră. N-a fost tratat ca exponat de lux. Așa că nu suferă prăbușirea. El doar înaintează. Mai gâfâit, mai înțepenit, mai obosit, dar înaintează. Și, în felul lui, asta e o victorie.

Revanșa rece

Poate de aici vine și o anumită liniște pe care oamenii frumoși o înțeleg greu. Când n-ai avut mare lucru de pierdut, viața nu te poate șantaja la fel de eficient. Te lovește, dar nu te deposedează. Nu-ți ia tronul. Nu-ți dărâmă legenda. Cel mult îți mai adaugă niște necazuri peste o figură care oricum nu făcea ravagii nici la douăzeci de ani.

Așa că, oricât ar părea de ciudat, există o mică revanșă și pentru cercopitecul lăsat de Dumnezeu pe sfârșit de program. Nu una spectaculoasă. Nu una de film american, în care urâtul ajunge rege și fostul frumos cerșește atenție la colț de stradă. Viața nu lucrează atât de teatral. Revanșa e mai rece și mai simplă: unul cade de sus, celălalt merge mai departe de jos. Și, de multe ori, căderea doare mai tare decât mersul.

Ce rămâne la final

Poate că asta e singura filosofie care merită păstrată. Cine a trăit din frumusețe pierde, an după an, bucăți întregi din propria lui poveste. Cine n-a avut-o de la început n-are ce jeli. A pornit de jos și tot acolo e, numai că între timp s-a obișnuit cu locul. Iar obișnuința asta, care pentru alții pare tristă, poate deveni un fel de pace. Nu una strălucitoare. Nu una de pus în ramă. Dar o pace uscată, solidă, care nu depinde de oglindă și nu se sperie de riduri.