Am dus poveri pe drum de piatră,
Cu mâini crăpate, fără rost,
Iar tu râdeai din prag, în șoaptă,
De tot ce-am plâns și ce am fost.

Pe umeri jugul greu al casei
L-ai strâns, numindu-l „datorie”,
Dar ți-ai pierdut încet și pașii,
Și omeneasca bucurie.

Când te-a durut, țipai la mine
Să-ți fiu alint, scut și cărare,
Dar când eram cu suflet gol,
Mi-ai dat tăcere și uitare.

Îmi ceri mereu zâmbet de ceară,
Și pași ușori și glas tăcut,
Acasă vii, seară de seară,
Cu alt parfum pe trup căzut.

Te așteptam cu masa pusă,
Cu ochii stinși lângă fereastră,
Iar tu intrai cu vorba scursă
Din altă noapte, altă casă.

Eu ți-am cârpit zilele rupte
Cu fir de sânge și răbdare,
Iar tu-mi lăsai pe buze mute
Doar praf, mustrare și uitare.

Mi-ai spus că dragostea se ține
Cu jertfă, teamă și tăcere,
Dar ai uitat că și în mine
Mai bate-un piept, mai curge-o vrere.

Când casa toată se surpa,
Stăteam în prag, să nu te doară,
Dar umbra mea te deranja,
Și mă priveai ca pe-o povară.

Și-am strâns în pumni atâta ger,
Că vara a uitat de mine,
Mi-aș fi dorit să plec spre cer,
Dar focul m-a făcut tăciune.

Dar azi nu-ți mai întind iertare,
Nici glasul meu să te aline,
Mi-ajunge-atâta apăsare,
Mi-ajunge-atâta dor de mine.

De-acum ridic privirea sus,
Nu mai aștept, îți sunt străină,
Din lacrimi, glasul meu s-a smuls,
Și-nvăț să fiu din nou deplină.

Iar dacă-n urmă vei privi,
Să nu mă strigi ca altădată,
Că tot ce n-ai știut iubi
Va fi blestemul tău, odată.