Omul care nu știe, dar face

Ferească Dumnezeu de hărnicia prostului, fiindcă prostul leneș, cu toate păcatele lui, rămâne o pacoste suportabilă: stă, tace, se face că nu vede, amână, uită, dispare când e nevoie de el și reapare când treaba s-a terminat, iar tu îl înjuri în gând, îți vine să-i dai una, dar cel puțin paguba lui are contur clar, pentru că practic nu a făcut nimic, nici bun, nici rău, iar pe un astfel de om îl dai dracu, faci tu în locul lui, chemi pe altcineva sau lași treaba pe altă zi.

Nenorocirea adevărată începe când prostul tău are energie, pentru că atunci nu mai ai în față doar un om slab de minte, ci prostia pură, pusă în mișcare ca un avion cu reacție, adică un cretin care nu știe nimic, dar nu stă locului, care nu înțelege, dar intervine exact când nu ai nevoie de el sau de belele. Nu întreabă, nu așteaptă, nu verifică, nu se uită de două ori, ci intră direct în problemă, ca un măgar într-o vitrină de cristal, începe să miște lucruri, să tragă de ele, să le „aranjeze”, iar după câteva minute tot ce era simplu devine complicat, tot ce mergea începe să nu mai meargă și tot ce era la locul lui dispare, în timp ce el rămâne acolo, obosit, transpirat și convins că a făcut ceva bun.

Un prost liniștit poate fi ignorat, dar un prost activ trebuie supravegheat, fiindcă îl lași cinci minute singur și deja a schimbat ceva ce mergea, a pierdut ceva ce era la locul lui, a trimis un mesaj care nu trebuia trimis sau a desfăcut o piesă care nu mai intră niciodată la loc cum era, iar după ce a terminat stă în mijlocul dezastrului cu fața obosită de martir și spune celebra frază de îți vine să îl omori: „Eu am vrut doar să ajut.”

Exact. Asta era problema. Că ai vrut să ajuți, măi boule care ești bou! Dacă veneai cu răutate, măcar mă apăram, dacă spuneai clar „vreau să stric”, îți luam șurubelnița din mână, îți blocam telefonul, îți dădeam un șut în cur și te scoteam afară, dar când vii cu intenții bune, lumea are prostul obicei să-ți facă loc, te lasă să intri, să umbli, să „te ocupi”, iar după aceea repară după tine și mai trebuie să te asculte cum explici că ai avut suflet bun.

Pentru că omul prost, când e leneș, îți consumă răbdarea, dar omul prost, când e harnic, îți consumă viața; leneșul te lasă cu treaba nefăcută, ceea ce e enervant, dar curat, în timp ce prostul harnic îți lasă treaba făcută prost, stricată, întoarsă pe dos, ambalată în explicații și greu de reparat, pentru că trebuie să desfaci ce a făcut, să afli unde a umblat, să cauți ce a aruncat, să repari ce a forțat și să-l mai și asculți cum îți spune că, de fapt, el a vrut binele.

Aici îți f*te creierii, nu paguba singură, fiindcă paguba mai trece, o plătești, o repari, o înghiți, dar combinația dintre pagubă și pretenția lui de recunoștință te scoate din minți, pentru că el strică, dar vrea mulțumiri, el complică, dar vrea respect, el te bagă în haos, dar se simte nedreptățit dacă nu-i admiri efortul.

Prostul leneș și prostul harnic

Toți avem la muncă măcar un prost leneș. Tembelul e o baltă stătătoare, nu-ți place, miroase urât și îți strică peisajul, dar o vezi de departe și treci pe lângă ea, în timp ce prostul harnic e inundație, intră peste tine, îți ajunge în priză, îți umflă parchetul, îți strică mobila și după aceea îți explică senin că apa, de fapt, spală.

Leneșul limitează paguba prin inerție, harnicul o amplifică prin inițiativă, iar diferența asta se simte imediat, fiindcă unul te lasă cu treaba nefăcută, pe când celălalt ți-o face de mântuială, o complică, o întoarce pe dos și pe urmă cere aplauze. Ăla care nu face nimic are cel puțin o formă de predictibilitate, pentru că știi că nu face, nu vine, uită, spune „da, da” și nu se întâmplă nimic, iar cu timpul înveți să nu te bazezi pe el, dar cu prostul harnic nu știi niciodată unde se oprește, fiindcă nu are granițe, nu are măsură și nu are frână.

Dacă vede ceva simplu, îl complică, dacă vede ceva care merge, îl „îmbunătățește”, dacă vede oameni liniștiți, face un grup de WhatsApp, dacă vede un sertar închis, îl deschide, iar dacă vede o tăcere sănătoasă, nu știu cum dracu face, dar reușește să provoace un scandal de nu mai știi pe unde să scoți cămașa.

Ăsta e omul care, dacă îl trimiți după pâine, vine cu trei sacoșe de făină, două becuri care nu se potrivesc și o plantă pe care n-a cerut-o nimeni, iar dacă îl rogi să mute o cutie, se apucă să îți repare priza, dacă îl rogi să trimită un mesaj simplu, face grup, pune poză la grup, scrie un roman despre nemurirea sufletului, adaugă oameni care n-aveau treabă și se miră sincer de ce toți își bagă…

El nu poate face puțin, fiindcă nu are simțul proporției, nu înțelege diferența dintre ajutor și invazie și nu pricepe că uneori cea mai bună contribuție a lui ar fi să stea naibii deoparte, cu mâinile la spate, fără să atingă nimic. Orice gest trebuie să se vadă, să lase urmă, să demonstreze că s-a implicat, fiindcă dacă nu s-a văzut, în mintea lui parcă n-a muncit, iar dacă n-a deranjat pe nimeni, parcă n-a contat.

De asta e greu de suportat, pentru că nu doar că face prostii, dar le face cu convingerea că lumea îi datorează ceva, își bagă picioarele în munca celorlalți, îți freacă nervii până îți vine să-l bagi în p**da mă-sii și după aceea se uită la tine cu ochii umezi de om bun, spunând că nu mai poate omul să facă nimic fără să fie criticat.

Ba poate, doar că tu n-ai făcut ceva, tu ai stricat ceva.

În familie: șurubelnița și intențiile bune

În familie, prostul harnic e omul care „se pricepe”, adică se bagă peste tot, de la instalații, curent, mașini și telefoane până la relațiile dintre rude, bani, copii și viața tuturor, fără să se priceapă de fapt la nimic cap-coadă, dar cu siguranța aia de pitecantrop care descoperă prima unealtă și se gândește imediat s-o bage în priză.

Îți picură robinetul, iar un om normal schimbă garnitura sau cheamă instalatorul, dar prostul harnic simte chemarea, ia patentul, se bagă sub chiuvetă și după o oră nu mai picură, pentru că nu mai curge apă deloc; vecinul bate-n țeavă, copilul nu poate merge la baie, nevasta întreabă de ce s-a oprit apa, iar el, transpirat, ține o piesă-n mână și zice liniștit că trebuie chemat cineva. Da, mă, trebuia chemat înainte să transformi o problemă de 20 de lei într-o factură de 1.500.

Și nu se oprește la robinet, fiindcă dacă vede o priză care joacă puțin, intră în ea cu șurubelnița ca o maimuță dementă fascinată de foc, scoate siguranța greșită, lasă jumătate de casă fără curent, îți oprește frigiderul, îți resetează cuptorul, îți strică prelungitorul și, la final, spune că instalația e veche, ignorând complet faptul că instalația mergea perfect până să pună el mâna pe ea.

Prostul harnic în familie mai are și talentul de mediator, pentru că aude o vorbă, o duce mai departe prost, schimbă tonul, scoate contextul, mai adaugă de la el și apoi se miră că rubedeniile pe care a încercat să le împace se iau la păruială, deși tot ce trebuia să facă era să tacă și să lase oamenii să se ignore decent până se împăcau, în cele din urmă.

Îl vezi la mesele de familie cum se bagă în orice discuție, simte nevoia că trebuie să clarifice, așa că spune unuia ce a zis celălalt, însă mai prost, mai apăsat și mai tăios, pune accentul unde nu trebuie, taie jumătate din propoziție, adaugă „nu știu, dar mie mi s-a părut că…” și în trei fraze transformă o tensiune mică într-un război de sufragerie.

După aceea oamenii se uită urât unul la altul, atmosfera se duce dracului, iar omul nostru stă cu ochii beliți ca proasta la măritiș și nu înțelege ce s-a întâmplat.

Ce s-a întâmplat? Ai vorbit tu.

Când devine părinte

Când prostul harnic devine părinte, treaba se strică și mai rău, fiindcă nu mai vorbim despre robinete, prize, sertare și rude certate, ci despre liniștea copilului, iar un copil nu se repară cu instalatorul și nici nu-l bagi într-o pungă „de verificat” până găsești tu unde l-ai pus.

Își iubește copilul, nu asta e problema, dar îl iubește prost, cu presiune, control, planuri, panică și ambiții ratate băgate în sufletul copilului, pentru că nu-l crește, ci îl administrează ca pe un proiect cu deadline.

Îi verifică ghiozdanul ca la vamă, îi controlează caietele ca un inspector de la ANAF, îi rescrie tema ca să arate frumos, îi face proiectul la istorie în locul lui, cu poze lipite drept, chenar colorat și font ilogic, iar copilul stă lângă el și se uită, fără să învețe nimic, doar asistând la spectacolul unui adult care se luptă cu propria lui frică de eșec.

După aceea, părintele spune mândru că „al nostru e serios”, deși al lui nu e serios, ci obosit, și a învățat doar că tata sau mama nu suportă greșeala, iar el, copilul, e un accesoriu pentru ambițiile ratate ale adultului.

Pe grupul clasei devine armă nucleară cu notificări, pentru că la 22:47 întreabă dacă mâine trebuie caietul dictando sau cel de matematică, la 22:51 revine cu „scuze, pagina era 36 sau 37?”, la 22:58 întreabă dacă se colorează chenarul, iar la 23:06, după ce cineva răspunde, pornește o discuție despre seriozitate, comunicare și respect față de copii, deși nu e vorba despre respect față de copii, ci despre anxietatea lui, care a pus stăpânire pe toată clasa.

Dacă e serbare, transformă două versuri despre primăvară într-un summit NATO, cu costum, recuzită, repetiții, flori, poze, filmare, grup separat, bani strânși, confirmări și tabel, în timp ce copilul vrea doar să spună poezia și să plece acasă, iar părintele hiperactiv are nevoie de eveniment, dovadă, performanță și ceva prin care să arate că s-a ocupat.

Dacă e concurs, nu mai e concurs, ci război, fiindcă profesorii sunt slabi, ceilalți copii sunt favorizați, subiectele au fost proaste, organizarea a fost nedreaptă, iar copilul lui, evident, este un geniu blocat de lume, de sistem, de alți copii mai puțin valoroși și de niște adulți care nu înțeleg potențialul familiei.

Îl vezi cum stă lipit de ușă, întrebând din cinci în cinci minute dacă s-au afișat rezultatele, de parcă acolo se decide soarta națiunii, iar când rezultatul nu iese cum vrea el, începe ancheta, pentru că nu copilul a greșit, nu s-a emoționat, nu a fost nepregătit, ci sigur ceva a fost nedrept.

La teme face ceva și mai toxic, pentru că nu suportă greșeala copilului: copilul scrie strâmb, el îi ia creionul din mână, copilul gândește mai încet, el îi dă răspunsul, copilul face un desen imperfect, el îl corectează, iar copilul nu apucă să fie copil, fiindcă adultul intră peste el cu toată armata lui de nervi, pretenții și frici.

Apoi se laudă că stă cu el la lecții, deși nu stă cu el, ci stă peste el ca o presă hidraulică, iar când copilul obosește, părintele îl ceartă că nu apreciază efortul, numai că nu e vorba despre efortul copilului, ci despre efortul adultului care și-a transformat copilul în șantier personal.

Ăsta e rahatul cel mai trist: copilul ajunge să poarte în spate hărnicia părintelui, ca pe un ghiozdan plin cu pietre.

La birou: subordonatul

La birou, subordonatul prost și harnic e o catastrofă cu ecuson, pentru că nu are putere mare, dar are acces, iar uneori accesul e suficient ca să facă praf lucruri pe care alții le-au construit cu grijă. Vrea să se remarce, dar nu are cu ce, așa că face zgomot, ridică mâna, propune, se oferă, trimite emailuri lungi, pune oameni în cc, creează foldere, mută fișiere și umblă prin lucruri care mergeau, nu din competență, ci din frica de a nu părea inutil.

Ai un Excel simplu, clar, folosit de toată lumea, cu trei coloane, două formule și un filtru, e banal, dar merge, iar asta e tot ce trebuie, însă vine individul și simte că e prea simplu, iar simplitatea îl jignește, fiindcă acolo nu se vede el.

Așa că pune culori, parole, foi ascunse, formule care se bat cap în cap, validări, drop-down-uri, coduri și un buton mare pe care scrie „Actualizare”, dar pe care nu îndrăznește nimeni să-l apese, iar după două zile colegii nu mai știu unde se trece suma, formula crapă, fișierul cere parolă, parola e la el, el e la dentist, iar toată lumea înjură de le crapă măselele.

Când revine ornitorincul, spune că a făcut totul mai organizat, deși s-a ales praful de ce mergea înainte.

Mai are mania raportării, pentru că nu rezolvă, ci anunță că rezolvă, cu „revin cu detalii”, „atașez varianta finală”, „reatașez varianta corectă”, „trimit varianta finală finală”, iar după opt emailuri nu mai știe nimeni care e documentul bun, dar omul pare activ, iar într-un loc condus prost, activul trece drept valoros.

Intră și în munca altuia fără să fie chemat, iar asta e poate cea mai grețoasă formă a lui, fiindcă tu ai stat două zile pe un document, ai gândit ordinea, ai scos repetițiile, ai pus totul logic, iar el vine, citește pe diagonală, nu înțelege miezul, dar simte că trebuie să contribuie, schimbă trei titluri, mută două paragrafe, bagă o frază de lemn și lasă un comentariu tâmpit: „Poate reformulăm mai friendly.”

Îți vine să-i înfigi monitorul în capul ăla gol, nu pentru că a criticat, ci pentru că și-a băgat picioarele în munca ta fără să priceapă ce era acolo.

Subordonatul ăsta nu fură neapărat munca, ci o murdărește, intră cu bocancii, lasă urme și apoi spune că a contribuit. Și, culmea, fix genul ăsta ajunge uneori promovat, nu pentru că e bun, ci pentru că obosește vizual, fiind mereu prezent, mereu agitat, mereu cu ceva de trimis, iar într-un loc unde șefii nu știu să măsoare valoarea, zgomotul trece drept muncă.

Așa ajunge imbecilul să primească și funcție.

La birou: șeful

Când prostul harnic ajunge șef, paguba devine sistematică, fiindcă nu mai strică doar ce atinge el, ci îi pune și pe alții să strice sub coordonarea lui, iar prostia primește funcție, calendar, acces la oameni și dreptul de a convoca ședințe.

Șeful prost și harnic iubește controlul, nu pentru că înțelege ce controlează, ci pentru că are nevoie să simtă că lumea se mișcă după el, așa că cere rapoarte, statusuri, sinteze, planuri, recapitulări și justificări, până când oamenii nu mai muncesc să rezolve problema, ci muncesc să-i explice lui ce fac, într-un format pe care îl va schimba săptămâna viitoare.

Nu suportă soluțiile simple, pentru că i se par suspecte; dacă ai terminat repede, probabil ai făcut superficial, dacă ai rezolvat fără scandal, probabil n-ai muncit destul, iar dacă spui că nu e nevoie de ședință, intri imediat la categoria „nu se implică”, pentru că în mintea lui munca trebuie să doară, să se vadă, să aibă tabele, să aibă oboseală și să lase oameni cu ochii goi la final de zi.

Mai are și boala indicațiilor vagi, cu „fă ceva mai clar, mai dinamic, mai pe direcția bună”, fără să explice care direcție, fiindcă direcția e în capul lui, adică un drum plin de gropi, fără hartă, cu câini la margine, iar după două zile se uită la ce ai făcut și spune că nu asta a vrut.

Normal că nu asta ai vrut, fiindcă nici tu nu știai ce voiai, doar că ai avut autoritate să-i bagi pe alții în ceața ta.

Cel mai rău e că îți fură liniștea mentală, pentru că nu mai muncești pe problemă, muncești pe capul lui, te întrebi cum o să interpreteze, ce o să mai ceară, unde o să mai schimbe direcția și ce idee o să-i vină vineri la 16:30, când oamenii normali vor să-și adune resturile de creier și să plece acasă.

Șeful prost harnic are inspirații la ore criminale, îți trimite mesaj că s-a gândit să schimbați puțin abordarea, iar acel „puțin” ar trebui amendat când vine de la un cretin cu funcție, pentru că „puțin” înseamnă că îți aruncă trei zile de muncă la gunoi. Și dacă te vede iritat, îți spune că trebuie să fii mai flexibil, de parcă flexibilitatea înseamnă să dansezi în căcatul lui.

Ședințele lui sunt tortură cu invitație în calendar, pentru că ce se putea rezolva printr-un mesaj devine agendă, minute, acțiuni, follow-up și altă ședință, iar tu intri cu o problemă și ieși cu patru, plus un tabel pe care nu-l citește nimeni.

Acolo se simte viu, important și necesar, pentru că poate să vorbească mult fără să spună nimic și să plece acasă cu senzația că a contribuit la mersul planetei. Începe cu fraze moarte, cu „haideți să ne aliniem”, „să punem lucrurile pe masă”, „să clarificăm direcția” și „să vedem unde suntem”, deși unde suntem se vede foarte clar: într-un call de o oră pentru că un cretin nu poate citi trei rânduri și decide singur.

Ședința are mereu un moment în care toată lumea știe că nu se va rezolva nimic, se vede în ochi, unul își închide camera, altul se uită în gol, altul scrie pe chat „scuze, trebuie să intru în alt call”, mințind cu disperarea omului care se salvează din incendiu, iar el continuă fericit cu un slide pe care scrie „next steps”.

Și atunci se aude clar un oftat urmat de „băga-mi-aș picioarele-n ea de viață”, toți știu cine a zis-o, nimeni nu recunoaște, iar șeful zâmbește și spune: „Ok, deci suntem aliniați.”

Next steps, pe dracu, următorul pas normal ar fi să tăcem toți cinci minute și să ne cerem scuze pentru timpul pierdut.

Șeful prost harnic nu conduce. Împrăștie ceață și cere viteză.

Ca vecin

Și când scapi de prostul harnic de la muncă, îl găsești acasă, pe scară, cu aceeași poftă de ordine și aceeași minte mică. Ca vecin, devine administratorul neoficial al nervilor tăi, face grup de scară, grup de parcare, grup pentru gunoi, grup pentru lift, grup pentru urgențe și, dacă nu-l oprește nimeni, grup pentru cine a tușit suspect la etajul doi, iar toate astea nu rezolvă mare lucru, dar țin toată scara într-o stare de iritare permanentă.

La 6:47 trimite poză cu o pungă lăsată lângă tomberon, la 7:12 întreabă cine a uitat becul aprins, la 8:03 anunță că a văzut un străin în scară, iar la 8:05 se dovedește că era curierul, dar nu contează, pentru că vigilența lui trebuie hrănită.

Și tot el dă cu bormașina sâmbătă dimineața la 7:30, fiindcă atunci are timp, nu pentru că repară conducta blocului, salvează clădirea sau face ceva urgent, ci pentru că montează o poliță pentru o vază urâtă primită de nevastă-sa de la mă-sa, dar o face ca și cum forează după petrol, tremură pereții, latră câinii, plâng copiii, tu te trezești cu o ură cinstită, iar el, după două ore, iese pe hol mulțumit și spune că a rezolvat.

Ai rezolvat pe dracu. Ai stricat dimineața la douăzeci de familii ca să pui strâmb o bucată de lemn.

Vecinul ăsta mai iubește regulile, vrea să stabilească unde se pune bicicleta, cum se parchează, cine are voie cu câinele, când se spală pe jos și cine a mutat preșul, nu pentru că vrea comunitate, ci pentru că vrea control, iar controlul lui arată ca o combinație între grădiniță, cazarmă și comitet de bloc din iad.

Dacă apare o problemă reală, dispare competența și rămâne agitația: se strică liftul, face poll, curge apă în subsol, cere poze, se sparge o țeavă, întreabă cine are numărul administratorului, deși l-a cerut de 40 de ori, fiindcă omul ăsta nu stinge focul, ci organizează discuții despre fum.

Pe internet

Pe internet, prostul harnic e în elementul lui, pentru că nu mai are nevoie de șurubelniță, funcție sau cheie de la subsol, ci doar de telefon și acces la grupuri, iar asta îi ajunge ca să intre în viața altora și să facă mizerie cu viteză.

Cel mai bine îl vezi pe grupurile de părinți, acolo unde o întrebare simplă se transformă, în zece minute, într-un incendiu de opinii, pentru că scrie o mamă, seara, ceva banal și omenesc: „Bună seara, copilul meu plânge de câteva zile înainte să intre la școală. A mai trecut cineva prin asta?”, iar în loc să primească un răspuns normal, intră în malaxorul proștilor harnici.

Primul scrie că e prea mult răsfăț, al doilea spune că acești copii de azi trăiesc în puf, al treilea pune un link cu un nene care explică din mașină că anxietatea la copii se rezolvă cu disciplină, altul întreabă dacă mama nu cumva îl cocoloșește, una cere numele școlii ca să știe și alții, iar un domn care n-a citit întrebarea intră senin și scrie: „Sunteți din București? Că am un băiat în construcții, dacă vreți să vă pună gresie.”

În trei minute, copilul care plângea dimineața nu mai e copil, ci caz social, diagnostic, dovadă că școala e praf, că părinții sunt slabi, că psihologii fură bani și că pe vremea lor nu se întâmpla asta.

Mama revine și scrie că nu a vrut să genereze un scandal, că întreba doar dacă au mai pățit și alții, dar deja e târziu, fiindcă specimenul și-a băgat picioarele în întrebare, a luat un lucru mic, viu, fragil și l-a făcut teren de defilare pentru părerea lui.

Apare și specialistul de WhatsApp, ăla care pune poză cu text galben pe fundal negru și zice „citiți asta, explică tot”, deși nu explică nimic, e doar un rahat digital împachetat în majuscule, dar omul activ și prost nu are nevoie de adevăr, ci de material de trimis mai departe.

La final, cineva scrie inevitabil că doamna ar face mai bine să întrebe un specialist, nu acolo, ceea ce e corect, dar cam târziu, fiindcă până atunci femeia a primit douăzeci de verdicte, trei jigniri pasiv-agresive, patru lecții de parenting și un clip cu un domn care vorbește despre dopamină fără să știe unde e creierul pe hartă.

Asta face prostul harnic pe internet: nu răspunde, năvălește, nu ajută, își descarcă sacul de convingeri, nu citește omul din fața lui, ci citește ocazia de a se băga, iar dacă îl iei la rost, vine replica lui preferată, că doar a vrut să ajute.

Da. Știm. De acolo a început dezastrul.

Concluzie dură

Hărnicia prostului e periculoasă tocmai pentru că vine îmbrăcată în virtute, nu zice „vreau să stric”, ci zice „mă ocup eu”, nu vine cu răutate limpede, ci cu energie, implicare și acea prostie caldă care te păcălește până e prea târziu.

După el rămân robinete stricate, fișiere blocate, relații rupte, copii stresați, dimineți distruse, tabele inutile, ședințe moarte, grupuri isterice și nervi pe care nu-i mai scoți niciodată complet, iar răspunsul la întrebarea „cum s-a ajuns aici?” e aproape mereu același: s-a ocupat prostul harnic.

Și de asta e atât de greu de suportat, pentru că nu poți nici să-l înjuri liniștit, fiindcă imediat îți bagă în față intenția: „Dar eu am vrut să ajut.” Da, ai vrut, și ai ajutat ca toporul la operație pe cord deschis, ai intrat unde nu trebuia, ai apăsat ce nu trebuia, ai mutat ce nu trebuia, ai spus ce nu trebuia și apoi ai rămas acolo, cu fața aia de martir, așteptând mulțumiri.

Iar dacă îl critici, nu se oprește să se întrebe dacă nu cumva ai dreptate, ci se plânge că nimeni nu-l apreciază, că el face și tot el e luat la rost, că mai bine nu se mai bagă, ceea ce, sincer, era exact destinația la care încercam să ajungem de la început.

De aceea, când auzi de la omul nepotrivit cuvintele „stai liniștit, mă ocup eu”, nu te liniști deloc, fiindcă atunci e momentul să te sperii cu adevărat.