De la Socrate la coșul de cumpărături

Se spune că, pe vremuri, când se plimba printr-o piață, Socrate ar fi spus: „Câte lucruri există de care nu am nevoie.” Bă, chiar e o chestie deșteaptă. De ce dracu’ să cumperi ceva ce nu îți trebuie? Doar că, între ce spui cu mintea limpede și ce faci când îți sare în ochi un preț tăiat, e cale lungă.

Plecând de la paradoxul ăsta, am identificat în jurul meu trei categorii de oameni. Prima categorie e formată din ăia care, și când au cu adevărat nevoie de ceva, se împrumută în stânga și-n dreapta: „Dă-mi, vecine, și mie un bec de 100, că ți-l aduc mâine.” Ți-l mai aduce la Paștele cailor. „Dar o lingură de orez nu ai?” „Ai cumva un tricou alb să i-l dau ăstuia mic la serbare, că am uitat să îi iau?” Ai uitat pe dracu’.

A doua categorie, mult mai rară, e formată din oamenii care își iau exact ce au nevoie. Intră în magazin cu lista deja pregătită și, taca-paca, în 5 minute au terminat cumpărăturile. Fără ocol prin raionul cu chestii inutile, fără „ia să văd ce mai e pe aici”, fără să se întoarcă acasă cu un clește pentru grătar, deși locuiesc la bloc și n-au grătar.

Și apoi suntem noi. Marea majoritate. Ăia care cumpără orice, oricând, că ne trebuie sau nu, că știm ce e sau nu, pe principiul: „mi-o trebui vreodată”. Despre ăștia, ca noi, e vorba în acest articol. Despre cei care intrăm în magazin să luăm pâine și plecăm cu o scară pliabilă și un spărgător de nuci. Despre cei care avem instalate în telefoane toate aplicațiile posibile de cumpărături și le butonăm de dimineață până seara, ca și cum acolo s-ar decide soarta familiei.

Reducerile, acest drog legal

Toți ne găsim o scuză. Ba copilăria în care nu am avut mai nimic și acum trebuie să îndreptăm asta, ba bucuria că „am prins o reducere mișto”, ba celebra vorbă că „banul e făcut să circule”. Și, cum suntem oameni buni și patrioți, ajutăm economia. Nu cumpărăm prostii. Susținem comerțul. Așa sună mai bine.

Unii intră în trepidații când văd pe una cu fustă scurtă. Alții, când la 9 dimineața nu au băgat pe gât 200 de rom. Eu intru în transă când văd un preț tăiat și sub el trecut altul mai mic. De fapt, ăsta e principiul de bază: nu e redus, nu cumpăr. Nu e la „promoție”, nu mă apropii. Poate să fie exact lucrul de care am nevoie; dacă nu văd acolo un minus, un procent, o dungă peste prețul vechi, parcă nu are farmec.

Chestia asta au prins-o și comercianții. De dimineață, când stă omul cu ochii cârpiți pe toaletă și butonează la telefon, al naibii aparat parcă tremură de nerăbdare să îți arate de ce „noroc” ai parte în ziua aia: „Crazy Deals”, „Mega Sale”, „Cyber Week”, „Black Friday” de primăvară, de toamnă, de vară, de Paște, de Crăciun, „Spring Sale”, „Electro Weekend” și ce le-o mai fi trecut prin cap. Ce s-o mai lungesc? Sunt sute, mii de promoții la care te uiți ca boul la o câmpie înverzită.

Acum ne-am deșteptat și noi, ăștia care le suntem clienți fideli. Deja aplicațiile de la eMAG sau Altex, când apăs pe ele, mă întâmpină cu atâta drag, că zici că suntem amanți. Vedem prețul la una, îl comparăm cu cealaltă, mai intrăm pe Google, vedem cât costă și la alții. Ce să mai? Chiar ne duce capul să nu luăm ce ne pică în ochi prima oară. Singura chestie care rămâne incertă este la ce mi-o trebui încă o tigaie, că am în dulapuri cu zecile, de zici că gătim pentru un cămin de nefamiliști. Sau încă un aspirator de mașină, că mai am unul pe care nu l-am folosit niciodată. Sau încă un aftershave, că am primit cadou de ziua mea o duzină. Încă un cablu. Încă o husă. Încă o chestie care pare utilă fix până ajunge acasă.

Dulapul cu scule al omului care nu repară nimic

Aceeași senzație o trăiești și când intri la Lidl sau Kaufland și vezi înșirate toate sculele posibile pentru ce are nevoie un meseriaș: bormașini, cu percuție și fără, ciocane rotopercutoare, fierăstraie electrice, nivelatoare, mașini de găurit, de tăiat, de nivelat, de șlefuit, de ajustat. Vă jur că am cel puțin una din toate astea. Plus o grămadă de cutii cu cuie, șuruburi, piulițe și orice, dar absolut orice, i-ar trebui unuia care se pricepe să repare nu o casă, ci un bloc întreg. Și pe partea electrică, și pe aia de canalizare, și pentru lipit, și pentru tăiat, și pentru prins, și pentru desfăcut.

Problema mea este că am două mâini stângi și pe ce pun mâna se alege praful. Am vrut odată să pun o priză. Ieșeau firele alea din perete și mi-am zis: „Ce mama dracu’ să mai aștept până mâine, când vine ăla să o pună?” Așa că am luat un set de șurubelnițe, că am în dulapuri toate culorile și mărimile, de aș face invidios și un vânzător de la Dedeman, un patent, o bormașină, din cele 5 pe care le am, inclusiv profesionale, din alea Bosch albastre, și m-am pus pe treabă.

Am oprit întâi lumina în toată casa, că doar n-oi fi nebun să mă curentez, și, înarmat cu scule ca un adevărat meseriaș, am început să mă ocup de montarea nenorocitei aleia de prize. Ce putea fi complicat? Două fire se bagă în două orificii, pui șurubul, strângi piulița, bagi chestia aia în perete, o fixezi și gata. Scăpam să mai dau 100-200 de lei. Doar că, atunci când să trag de fire și să le potrivesc în priză ca să le pot strânge, am tras ca un adevărat culturist și unul dintre fire s-a rupt chiar din perete.

Mă uitam când la firul rămas, când la gaura din perete, când la echipamentul meu profesionist. Reparația m-a costat aproape 2000 de lei. Și am scăpat ieftin. A trebuit spart peretele, înlocuite firele, reparat peretele, văruit și, în cele din urmă, pusă priza. Așa că acum, cu toate că am, și credeți-mă că nu glumesc, un ditamai dulapul plin cu orice înseamnă bricolaj, stau pe curu’ meu.

Site-uri, aplicații și nopți pierdute la promoții

Să mă întorc totuși la cumpărături, că acolo măcar pagubele par mai elegante. Site-uri prietenoase, oferte de dimineață până seara, aplicații care te trag de mânecă din zece în zece minute. Chiar și noaptea au inventat ăștia „Noaptea reducerilor”, de te duci a doua zi la muncă cu ochii crăpați de nesomn. Iar în partea cealaltă suntem noi, indivizi plini de adrenalină, cu cardul pregătit și cu mintea dusă. Cum dracu’ să nu le meargă bine?

Între timp, m-am diversificat. Am început să mai umblu și pe site-uri din afară. Îi trebuiau ăstuia mic mănuși de portar, găsești pe vreun site din Polonia. Vreun tricou cu Mbappé îl găsesc pe un site din Spania. Pe Amazon.de găsești cam ce e și pe la noi și uneori vin curierii mai repede. E o necunoscută pentru mine cum ajung ăia din Germania sau Austria cu produsele mai rapid decât o fac ai noștri de la un depozit aflat la nici 2 km de casa mea.

Cu bune și rele, ne obișnuiserăm și cu site-urile noastre, și cu cele din Europa, și cu prostiile de prin magazinele unde, teoretic, mă duc să cumpăr lapte sau salată și mă întorc cu toate drăcoveniile. Când totul părea normal, ca prin minune, au apărut site-urile chinezești. Sau poate erau și înainte, habar nu am. Cert e că, din clipa în care am dat de ele, s-a stricat liniștea.

Site-urile chinezești și peștera lui Ali Baba

Oameni buni, ăia nu sunt doar profesioniști. Se joacă pur și simplu cu mintea fraierilor.

M-a rugat nevastă-mea să îi caut niște suporți pentru flori, din ăia pe care urcă tulpina când crește, și am deschis un astfel de site. Cred că așa se simte un copil când intră într-un magazin de jucării. Prețuri nu reduse, ci aproape date degeaba. Zeci de mii, sute de mii de produse de toate felurile. Mă beleam la paginile alea și uitasem de tot de suportul nevesti-mii. Parcă era peștera lui Ali Baba.

Era seară, se făcuse noapte și tot apăsam ca descreieratul pe butoanele telefonului. Când nu mai vedeam bine, mi-am deschis laptopul. Altă viață. Pe pagină nu mai erau 5-10 produse, vedeam acum 20-30. Și nu doar că erau o grămadă, nu doar că erau extrem de ieftine, dar mai erau în plus și alte oferte: cumperi de 500, plătești doar 300. Apăsai butonul că vrei, că doar nu erai tâmpit să spui nu, și apărea un ceas pe ecran: „Mai ai 9 minute să trimiți comanda.”

Intri în sevraj. Repede, caută, pune în coș, mai caută, iar în coș și iar și iar. Pe cuvânt de onoare, m-am mișcat ca un ninja autentic. Nu ca ăia pe care îi caftea câte zece odată Jackie Chan în filmele vechi. În 7 minute am ajuns la suma aia de 500 de lei. Huse de telefon, cabluri, alt aspirator de mașină, că prea era ieftin, o chestie de suflat frunzele, n-am curte, dar ce contează, încă una de suflat în grătar, suportul ăla al nevesti-mii, că doar nu era să uit, plus o grămadă de tâmpenii care apăreau pe ecran și parcă urlau disperate să le cumpăr.

Am plătit și m-am culcat, spre dimineață, cu satisfacția lucrului bine făcut. Nu e niciun apropo.

Coletul chinezesc și adevărul din pungă

Mă așteptam ca produsele, care veneau din China, să ajungă la mine cam în 1-2 luni. Vapor, avion, depozite, brambureala de la noi. Culmea, au ajuns cam într-o săptămână. M-am și speriat când am primit SMS că am un colet la Fanbox. Nu avea ce să fie decât celebra mea comandă din China.

La prima oră eram la coletăria aia și îl luasem pe băiat cu mine, să mă ajute să le car. La câte comandasem, sigur era ditamai coletul. Bag codul și mă așteptam să se deschidă două cutii din alea mari. Se deschide doar una, și aia nici mică, nici mare. Mă uitam buimac și nu înțelegeam. Ori au pus doar o parte a comenzii, ori am primit alt colet. Găsesc o pungă din plastic, găurită peste tot, o iau și plec dezamăgit acasă.

Sub ochii curioși ai copilului, mă apuc să împrăștii pe masă ce era în punga aia. Am rămas prost. Nu că nu aș fi fost și înainte. Aspiratorul ăla de mașină era o chestie micuță, de o puteai băga în buzunar. Aparatul de suflat în grătar, la fel. Minuscul, cu o țeavă de plastic și o manivelă pe care abia puteai să o cuprinzi cu două degete. Suportul de flori era format din două tije de plastic care intrau una în alta. Husa de telefon era dintr-un plastic ieftin, cu scoci pe o parte și alta. Restul erau punguțe minuscule. Punguțe cu zecile.

Se uita copilul la mine cu o milă fără margini, în timp ce eu mă dezumflam ca un balon. După ce am aruncat punguțele alea, tot ce a rămas puteam să îmi bag lejer în buzunarele gecii.

De fiecare dată când îl iau în mână, îmi amintește să nu mai deschid, ca fraierul, un astfel de site doar pentru că am văzut trei prețuri tăiate și un ceas care mă amenință că pierd ocazia vieții.

Bine naiba că nu comandasem vreo țoală, că la cât de minuscul era totul, chiar dacă luam XXL, cât port, probabil cu ce venea puteam îmbrăca, eventual, un chihuahua. Sunt ei, chinezii, mai minioni, dar nici chiar așa.

Întoarcerea acasă, la eMAG și Altex

După această aventură de shopping, m-am întors, puțin vinovat, către dragul eMAG și către Altex, așa cum se întoarce unul dezamăgit de amantă acasă, la soție. Și am avut noroc: la eMAG era „Crazy Deals”, iar la Altex aveau „până la 40% reduceri. Sunt încă atât de multe lucruri de care nu am nevoie și pe care abia aștept să le cumpăr…”.