Când devii, cu adevărat, bărbat

„Ieri i-am arătat în pat ce-nseamnă să fii bărbat…”

Georgică, zău?! Asta înseamnă, bre, să fii bărbat? S-o urci pe nevastă-ta pe pereți până îți bat toți vecinii în calorifere?

Sau poate crezi tu că bărbat ești când vii cu salariul acasă, tragi o beție de zile mari și cânți ca descreieratul pe balcon, de gonești toți maidanezii de la tomberoane?

Faci pe șmecherul cu tac-tu, că îți dau ăia la muncă, la 25 de ani, mai mult decât câștigă el după o viață de muncă.

Fiu-tu are un an. Ești și soț, și tată, și pe banii tăi… ce să mai?! Îți poate spune cineva că nu ești, cu adevărat, un bărbat?

E o zi de sâmbătă dimineața. Ți-ai făcut treaba cu muierea, îți bei cafeaua liniștit în fotoliu și îți sună telefonul.

E mă-ta.

Are o voce calmă și îți spune că a murit tac-tu.

Ți se pare că n-auzi bine. Ce dracu’, ai vorbit cu el aseară și era bine-mersi.

O mai întrebi o dată. Femeia îți repetă mecanic ce ți-a spus mai devreme.

Îți pică telefonul din mână. Nu ai nicio reacție. Neveste-tii i-a înghețat zâmbetul pe buze.

Trezește-te, Georgică. Ești băiatul ăl mai mare.

Și acum, serios, nu crezi tu că ești un adevărat bărbat?

Pleci cu mașina spre orășelul unde e casa alor tăi. Trei ore conduci fără să scoți un sunet.

Ajungi în fața blocului și totul pare la fel. Poate o fi făcut mă-ta o glumă proastă cu tine.

Te apropii de ușa apartamentului și vezi niște steaguri negre și câteva lumânări aprinse.

Cum intri, înăuntru sunt o grămadă de oameni. Toți cu fețele triste.

În clipa în care te-au văzut, ca la un semn, au început bocetele. Alea sfâșietoare, de îți îngheață sângele în vine.

Au făcut un culoar spre sufragerie.

Intră acolo, Georgică! Hai, curaj, bărbate!

E pe masă, îmbrăcat în costumul ăla maro cu care mergea la nunți.

Nu are cum! Nu e el. Ieri ați vorbit la telefon.

Miroase rău de tot a tămâie, iar luminile lumânărilor încep să-ți joace în ochi.

Ce faci, mă? Ai izbucnit în plâns? Ai căzut cu capul pe pieptul lui? De ce tragi de el? Nu vezi că nu mișcă?

Habar n-ai cât ai stat acolo. Ai sperat că lacrimile tale o să-l scoale?

Nu te grăbi, omule. Stai cu capul pe pieptul lui și plângi cât poți. Ca atunci când aveai 5 ani sau 10.

Până la urmă, ridici capul. Încerci să te îndrepți.

Ce dracu’ au toți ăia cu tine? Ce treabă ai tu cu popa, cu cimitirul, cu cine vine, unde doarme sau ce mănâncă?

De ce nu-l întreabă pe…

Pe cine, bărbate?

Pe ăla care doarme pe masă?

Nu mai are cum, Georgică.

Mintea îți stă să explodeze. Nu știi nici pe ce lume ești.

De ce nu înțelege nimeni că nu te pricepi la chestiile alea?

Ce, mă? Sunt lucruri de oameni mari?

Dar tu ce dracu’ ești?

Nu ești și soț, și tată, și om cu salariu? Nu ești, mă, tu bărbatul ăla adevărat?

Nimeni nu mișcă și toți așteaptă deciziile tale. Inclusiv mă-ta.

Gura ți-e încleștată.

Hai odată!

Cei pe care i-ai numit se mișcă de parcă ai dat o comandă. Inclusiv maică-ta.

Tot ce spui, bun sau prost, se execută imediat.

Vine noaptea. Lucrurile sunt puse la punct pentru a doua zi.

Rămâi acolo, lângă el. Doar voi doi.

Nu mai plângi. Privești masa și îți aduci aminte de revelioane, onomastici, oameni și trecut.

În capul acelei mese a fost mereu el. Nu sunt toate amintirile frumoase. Poate uneori a fost prea aspru cu tine. Poate oi fi greșit și tu.

Vrei să-l întrebi o grămadă de lucruri. N-are cum să-ți mai răspundă.

Auzi un zgomot. Inima îți tresare.

E doar o lumânare care a căzut.

E atât de lungă noaptea asta!

Te dor toate de la atâta încordare și stat în picioare. Încerci să te sprijini de marginea mesei.

Stai lipit de el.

Poate mintea îți joacă feste, dar simți un fior. Ca și cum ceva vine din mâna lui spre mâna ta.

Parcă se mișcă lustra. Nu are cum. Sigur ai atins-o tu mai devreme cu capul.

Sau poate…

Îl ștergi la gură, cum te ștergea el când erai mic.

De felul tău ești scârbos când e vorba de mirosuri. Dar acum nu prea te mai gândești la asta.

„O fi terminat de plătit apartamentul? Unde naiba erau locurile alea în care pusese grâul? O mai fi bună via aia? Cum o să fac cu mama? Trebuie să vin mult mai des la ea. O să vorbesc cu tataie să se mute cu ea, să nu stea singură. O fi gata groapa? Parcă am vorbit și de colivă. Dacă vin mai mulți oameni la restaurant? Trebuie să-i spun aluia să aibă mai multe porții pregătite. Or fi făcut revizia la gaze? Unde pun…”

Bă, a dracu’ lustră! Dacă nu ai atins-o? De ce se mai mișcă?

Are la mână ceasul bun. Ăla automatic, la care ținea mult. E al lui. O să plece cu el.

Și cu verigheta.

Dar dacă nu o fi mort de tot?

Îi ții mâna în mâna ta și o strângi. Tare de tot.

E rece.

Rece rău de tot.

Și e atât de cald în sufragerie.

Toată lumea doarme sau naiba știe unde or fi cu toții.

Sigur nevastă-ta i-a dat să mănânce lui ăla mic.

„De ce te-ai dus, mă, tată? Mai voiam să mai rămân băiat, băiatul tău!”

Ce voiai, Georgică?

Mai spune o dată!

Băiat!