La masa de Paște, nimeni nu cere muzică clasică

Povesteam într-un articol anterior despre „apetența” mea pentru cultura autentică românească. Între timp, viața mi-a demonstrat că nu sunt deloc singular în ignoranța mea. Ba chiar aș spune că sunt integrat perfect. Hai să dăm puțin la o parte masca de oameni rafinați și să ne vedem așa cum suntem, cei mai mulți dintre noi.

A trecut Paștele. Familiile s-au reunit, au mers la biserică, au luat lumină, și-au făcut cadouri și, bineînțeles, au stat la celebra masă cu pască, miel și ouă ciocnite. Și eu am participat și anul acesta la ritualul bine-cunoscut. Mă rog, mai puțin la mersul să iau lumină. Am ațipit și, când m-am trezit, cred că popa dormea deja buștean.

În ziua de Paște, între felurile de mâncare servite cu drag de doamnele din familie, noi, bărbații, am ieșit în curte la un șpriț. O boxă mică atârnată lângă grătar, conectată la bluetooth, și drumul dat la muzică.

Cu sinceritate vă spun: nu are nimeni din neamul nostru în playlist „Muzică pentru pian și oscilatoare cu undă pură cu baleiaj lent” de Alvin Lucier, pe care am căutat-o și chiar există. Nici Sonata pentru pian în Mi bemol minor de Barber, care există și ea. De regulă, la noi se ascultă, în astfel de momente, muzică de petrecere: Fane Dumitrache, Ionel Tudorache și alții din aceeași familie artistică. Sau genul: „Sărut, femeie, mâna ta”, „Sunt vagabondul vieții mele”, „Se mărită Mona” și tot așa.

Nici adolescenții nu sunt mari fani Mozart sau Vivaldi. În schimb, răcnesc versurile lui Tzancă Uraganu pe dinafară, cu dicție, cu context și cu convingere. Bine, ajută și faptul că sunt cam două-trei versuri pe „melodie”. Și vă jur că nu e ceva valabil doar la noi. Nici austriecii, nici nemții, nici americanii nu trăiesc toți cu muzică clasică în cap și cu muzeul în suflet. Și la ei există aceeași ruptură între ce dă bine să spui și ce îți place de fapt. Omul e cam același peste tot: una e poza, alta e pofta reală.

Dacă ieși și te plimbi pe orice uliță unde oamenii încing un grătar, dacă mergi la iarbă verde oriunde și oricând, dacă te uiți la ce se cântă pe la petreceri, constatarea e simplă: gustul real al oamenilor e mult mai previzibil decât gustul pe care îl afișează.

Cum s-a salvat o nuntă pretențioasă cu o manea veche

Chestia asta mi s-a întărit încă o dată acum câteva luni, când am participat la o nuntă cu pretenții, undeva într-un ballroom din Capitală. Oameni destul de ok, marea majoritate din zona medicală. Mireasa, maică-sa și taică-său erau doctori. Mirele și mulți din neamul lui profesau ca avocați sau ceva de genul. Sala, împodobită cu gust. La intrare, o formație de coarde aducea eleganță și rafinament: vioara, viola și violoncelul se auzeau în surdină. Într-un colț era un mic studio foto care îți făcea poze pe loc: într-o parte tu cu nevasta, în cealaltă parte mireasa cu mirele. Tot la intrare mai erau un candy bar și un bufet de fructe. Ce să zic, chiar superfain. Meniul arăta spectaculos, băutura era de calitate, se vedea că oamenii au potențial.

Partea artistică a început exact cum te-ai aștepta de la o nuntă care vrea să arate bine în poze. După ce s-au strâns invitații, doamnele cu coardele au plecat. A urmat dansul mirilor, cu fum gros, lasere și tot tacâmul, după care a venit o formație bine-cunoscută. Așa zicea nașul de la masa mea, că eu habar nu aveam cine sunt. Au început cu câteva melodii lente. Lumea a ieșit timid la dans. Au mai urmat câteva melodii lente, lumea a mai dansat puțin, apoi, ușor-ușor, ringul s-a golit.

După asta a urmat „invitatul surpriză”: un tânăr cu mult gel în păr, care, cică, ar fi câștigat sau ar fi ieșit pe locul doi la un concurs de talente. Omul s-a apucat să cânte niște melodii proprii. Vă dau cuvântul meu că nu le știam și nici nu-mi plăceau. Lumea făcea poze, mireasa și ginerică dansau pe lângă el, toată scena era frumos ambalată, numai că nu mișca mare lucru în oameni.

A venit și felul doi de mâncare. Nu tradiționalele sarmale, pe care chiar le așteptam, ci un aranjament bizar, cu o chestie verde, una galbenă și una roșie, plus ceva ce părea că a fost cândva pește, dar nu mai arăta a pește. În fine. Am scormonit puțin cu furculița, gust fad, am mai băut un pahar de vin, am mai schimbat o vorbă cu unul-altul la masă și am ascultat, în surdină, muzica altei formații de pe scenă, ceva care mie mi se părea gen UB40 sau Nazareth.

Ce să mai. Pe la 12-1 noaptea, ringul era gol, ăia cântau în legea lor, lumea căsca plictisită și se uita la ceas. La masa nașilor și a mirilor, pe care o ascultam de plictiseală, se vorbea chiar despre elitism, calitate, bun-gust și alte lucruri din aceeași zonă. Totul era corect. Totul era atent ales. Totul era, teoretic, de nivel. Numai că nimeni nu se simțea bine.

Când totul părea împins definitiv în zona maximă a plictiselii generale, fratele miresei, și el tot doctor, din câte am înțeles, se duce la cei de pe scenă, îi oprește, își conectează telefonul la stația audio și, din boxe, începe să răsune o melodie pe care o știam din copilărie: o manea veche, „Banii n-aduc fericirea”.

Stupoare. Nașul rămâne cu vorbele în gât. Oamenii se uită unii la alții și, dintr-odată, se umple ringul de dans. Nu mai aveai loc să arunci un ac. Invitații, lipiți unul de altul, cântau versurile pe dinafară. Acolo s-a terminat toată discuția despre elitism. Și tot acolo s-a salvat bunătate de nuntă elitistă.

La majorat, tinerii s-au ridicat tot la ce știau

Aceeași chestie am observat-o și la un majorat, tot în București, unde părinții noii adulte au încercat să-i ofere o locație de vis și mai multe formații muzicale, dintre care pe unele chiar le știam. Tot muzica aia considerată frivolă, gen „Buzele cu roșu închis” și „Alo, Delta Force, alo, baza-baza”, i-a ridicat pe tineri de la mese și i-a făcut să lase telefoanele. Restul a fost decor.

La muzeu, copiii voiau Roblox, nu pictură

Aș putea să dau o grămadă de exemple, dar știu că știți ce spun. Și tocmai de asta mai zic una, din alt registru. Dacă nu sunteți cu adevărat iubitori de artă, evitați să vă duceți cu copii de 10-12 ani la muzee, indiferent cât de celebre ar fi.

Anul trecut mi-am luat nevasta și copilul și, împreună cu o altă familie, care avea un băiat coleg cu fiu-meu, am plecat într-un city-break la Madrid. Prima zi a fost extraordinară pentru toți: direct de la aeroport la stadionul lui Real Madrid, Bernabéu. Coadă imensă la intrare, dar am intrat, iar copiii au fost fascinați. A doua zi, celălalt stadion, al lui Atletico. Totul li s-a părut captivant. Și apoi ne-am dus la Prado, binecunoscutul muzeu de artă. Am stat vreo două ore la coadă până să intrăm. Majoritatea vizitatorilor erau români, era un weekend prelungit în țară de 24 ianuarie, și asiatici.

Am intrat în muzeu și acolo am văzut, de fapt, interesul real al copiilor. Nu era bancă pe culoarele alea pe care să nu se așeze ca să mai bage un Roblox. Îi interesa pe ei Goya cum mă interesa pe mine fotosinteza la urzici.

Și, sincer, dacă nu ești un om cu pasiune reală pentru așa ceva, nici despre un adult nu pot spune că descoperă în astfel de muzee secretul vieții de apoi. Sunt sute, mii de picturi. Te uiți la unele, treci pe lângă altele, mai încerci să faci o poză și, când se uită urât la tine vreun custode, bagi repede telefonul în buzunar.

Nu am cunoștințe despre pictura în straturi, umed pe umed sau tehnica cuțitului. Dacă văd Mona Lisa în original sau o copie făcută de vreun student la Arte, nu prea cred că pot face diferența. Sunt tablouri frumoase, unele reproduc aproape ireal corpul uman sau peisaje de natură, dar nu pot spune că n-aș trăi și fără ele.

Ce spun gusturile muzicale despre oameni

Adevărul e mai simplu și mai puțin elegant decât ne place să credem. Ne place să părem rafinați. Ne place decorul. Ne place să spunem despre noi că avem gusturi înalte. Dar, când dispare poza și rămâne doar reacția sinceră, majoritatea se aprinde la altceva. Acolo e adevărul. Nu în discursuri, nu în pretenții, nu în etichete.