Pe asfalturi se adună dascălii cu pasul rar,
Cu privirea obosită și cu cugetul amar.
Din turnuri de sticlă reci ce se pierd departe-n fum,
Stăpânii privesc ironic pe săracii de pe drum.

„Iară strigă profesorii, iar vin să se milogească, Ce le-o trebui acuma, pomană să tot primească?!
Noi muncim de dimineață, cu hârtii și cu dosare,
Locul lor este în clasă, nu să se plimbe prin soare.”

Vine-un dascăl către dânsul, blând la chip, dar aspru-n glas:
„Eu te-am învățat odată tot ce știi, chiar primul pas. Eu ți-am pus creionu-n mână, ți-am dat sfaturi părintești,
Am pus suflet și sudoare ca să fii ce astăzi ești.”

„Cum? …răspunse individul – să te cred că ești un sfânt? M-ai taxat la meditații, scump, plătind orice cuvânt.
Predai azi la jumătate, restul iei pe bani mânjiți,
Vă plângeți fără rușine că e greu și că trudiți.”

„Da, fac ore după școală – zise dascălul smerit – Dară voi veniți la ușă cu copilul rătăcit.
Ai uitat cum mă rugai: «Salvați-l, că este prost!»
Și acum mă umilești și chiar tu mă iei la rost?”

„Nu o fac din lăcomie, n-am averi, nu vreau palat, Trăiesc doar din meditații și din leafă de la stat.
Să-ți învăț copilul carte, eu plătesc prețul cel greu,
Tu cumperi la meditații timpul cu copilul meu.”

„Vă credeți acum titani, cu rapoarte și tabele, Dar veniți cu ochii-n lacrimi și cu rugi la porți rebele.
Să primesc odrasla-n curte, să-i dau mintea mai departe,
Căci altfel, în lumea voastră, se îneacă fără carte.”

„Și mă ocărăști de bani? Chiar că e o glumă bună… Câștigul tău pe o zi e venitul meu pe lună.
Nu vezi hăul ce se-ntinde între viața mea și-a ta?
Însă eu mă bucur tare că astăzi ești cineva.”