🏘️ Provincia din Noi și Foamea de Cultură

Suntem bucureșteni get-beget, eu și nevastă-mea, așa cum sunt majoritatea bucureștenilor: născuți și crescuți în orașe de provincie, plecați la facultate și apoi găsindu-ne de muncă în Capitală. Urlă provincia în noi prin toți porii, oricât Armani sau Columbia am pune pe noi și oricâte iPhone-uri și alte drăcovenii din astea am etala. Am stat în gazdă și în chirie ani buni și apoi, cu chiu, cu vai, ne-am luat un apartament (în rate, regulamentar), așa că acum și în acte, și pe numărul mașinii scrie mare: București.

Ne-am integrat și noi în marea metropolă (hai să-i spunem așa) cu aceeași ușurință cu care s-au amestecat alții ca noi: vizite dese pe la outleturi, malluri la greu, mai o merdenea mâncată cu vădită vinovăție prin piață, mai vânat reduceri prin Kaufland sau Lidl, bașca să dăm buluc la teatre și muzee. Cultura mea este foarte vastă și, din pricina asta, mă simt ca acasă când intru în muzeele de artă, de tot felul: contemporană, impresionistă, iluministă și altă „-istă” (că sunt o grămadă).

Setea asta de frumos și delicat îmi vine din copilărie, când petreceam alături de bunici adevărate audiții și vizionări emblematice din cultura românească. De fapt, noi bunicilor le spuneam mamaie și tataie, iar în curtea noastră răsunau, în zile de sărbătoare și nu numai, marii artiști ai României contemporane: Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Gică Petrescu etc. Aveau bătrânii ăia toată discografia posibilă care se găsea pe vremea aia la librăria din oraș. Pickup-ul urla de dimineața până seara: „Ia-ți mireasă ziua bună”, „Unde e Târgoviștea”, altele cu mireasa, cu bătrânețea, cu dușmanii etc. Nu numai la noi se auzeau celebrele melodii; urla strada de tânguieli și urări de nuntă, de aveai impresia că ești între nunți și înmormântări.

Atracția către arta vizuală mi-am dezvoltat-o, de asemenea, la fel de timpuriu. În luna august venea bâlciul în oraș: caruseluri de toate felurile, circuri cu femeia cu barbă, șarpele zburător care o zi zboară, o zi nu zboară (dar nu l-am prins niciodată în ziua bună), gogoși, mici, acadele în formă de cocoș, papagali care îți trăgeau biletul cu viitorul tău (și mereu îmi arătau că o să ajung un om mare) și, bineînțeles, celebrele galerii de artă cu tablouri pline de sensibilitate: răpirea din serai, Monalise în toate felurile și toate pozițiile, lăutari cu câini, fel de fel de vaze cu flori etc., înrămate, mirosind a ulei și cu prețuri accesibile. Un tablou, cu tot cu ramă, costa cam cât 10 mititei cu muștar și vreo două beri.

Luau și ai mei asemenea capodopere și pe pereții apartamentului nostru tronau fel de fel de tablouri, mai mici sau mai mari, cu vaze cu flori, cu peisaje de toamnă sau iarnă etc. Eram fascinat de mic de ele, în condițiile în care trebuia să le șterg rama (și era o ditamai ramă) de praf. Mă uitam atent să nu cumva să vadă tata vreun fir de praf, că ieșea tămbălău. De fapt, toată casa noastră era un mic muzeu: figurinele cu pești, bibelourile celebre care erau în toate casele de români, cu balerina, băieții hoinari, cerșetorul și câinele etc. Mileuri la greu: sub televizor, pe televizor, pe masă, pe fiecare raft al bibliotecii, ba chiar se apucase mama să facă tablouri croșetate după modele luate de prin vecini.

Anii au trecut și a venit adolescența; a dispărut pickup-ul, a venit casetofonul, Maria Ciobanu a fost înlocuită cu Azur, Dolănescu cu Generic, Irina Loghin cu Frații Pește. În afară de acești celebri interpreți, începusem să ascultăm și Compact, și Depeche Mode, Roxette, Metallica (doar baladele), Nazareth (vreo una-două melodii) etc. Ce să o mai lungesc… eram plin de cultură și vedeam viața prin lupa cunoașterii ancestrale a marilor creatori de artă.

🧓 La Poartă, la Bârfă și la Anatomia Satului

Prin clasa a IX-a sau a X-a, nu mai țin exact minte, eram la liceu într-un oraș mai mare și ne-a dus toată clasa, voluntar, dar obligatoriu, la muzeul de artă al acelui oraș să vedem expoziția unui domn, cică celebru prin zonă. De cum am intrat în muzeu, mi-am dat seama ce noroc am avut: domnul ăla chiar arăta a adevărat artist (așa cum îmi închipuiam eu că sunt artiștii): slăbuț, elegant, cu părul vâlvoi în cap, ochelari, bărbuță, costum mișto cu vestă și papion. Ne-a explicat în holul ăla în care ne-a primit despre operele sale, cum „arta este o expresie a esenței, unde percepția, emoția și sensul se contopesc a priori într-o experiență subiectivă a existenței, a eului și a subconștientului, proiectate în talentul și viziunea artistului”. Nu știu dacă chiar astea au fost cuvintele lui (cu siguranță că nu), dar eram fascinat. Asemenea om, asemenea ținută, ditamai papionul pus strategic la gât, asemenea cuvinte nu aveau cum să nu te impresioneze.

Plin de admirație, am urmat artistul în locul unde se afla celebra sa expoziție. De cum am intrat în acea sală, am rămas mut de uimire să văd tronând chiar în centrul încăperii un ditamai pietroiul pus țeapăn pe un fel de taburet. Mă uitam ca broasca-n țeavă la acea piatră și îl urmam mecanic pe marele creator. Piatra aia semăna leit cu un bolovan pe care mi-l aminteam perfect din copilăria mea, pentru că era pus chiar în fața curții lui tanti Gherghina și pe el stătea baba când mânca semințe, cu mamaia și alte tate, duminică de duminică, în timp ce bârfeau oamenii care treceau pe stradă.

(Apropo de asta: mamaia nu știa că pe făptura aia care îi trecea prin față o chema Maria Popescu sau Vasilica Ionescu, dar o identifica în arealul colectiv ca „aia pe care o ține Ion din capul satului, Ion al lui Gheorghe, ăla șchiop, care a vândut locul de lângă cimitir lui popa Marinică” sau „n-o știi, fată, e aia care trăiește cu Gheorghe, ăla cu căruța, de stă pe lângă zina de la colectiv, care n-a lucrat decât vreo doi ani, că apoi s-a făcut cucoană la bloc până a dat-o afară ăla, că a prins-o cu responsabilul de la pește”. Chiar e inexplicabil cum dracu’ știa atâtea amănunte, dar nu reținea simplu, doar numele.)

🪨 Bolovanul, Cartonul și Marea Revelație Culturală

Hai să mă întorc totuși la bolovanul meu; ne-am apropiat cu toții, artist și colegi, de acea „operă”. Pe o bucățică de carton, prinsă cu o pioneză chiar pe taburet, scria citeț: „Adolescență”. Mintea mea, în creierul ei, chiar și în străfundurile cele mai ascunse, refuza să facă vreo corelație între acea piatră și cuvântul adolescență. Pentru un scurt timp, am avut impresia că lipsește ceva, că peste acel bolovan ar fi trebuit să fie altceva, o pictură sau altă tâmpenie care să arate cât de cât a ceea ce scria pe acel bilet.

🎓 Cum Se Fabrică Profunzimea din Piatră Seacă

Dar, dintr-odată, „artistul” începe să ne explice sensul operei sale: „Piatra reprezintă însăși făptura adolescentului, neșlefuită, imperfectă, liberă, cognoscibilă și modelabilă. Observați acea mică descoperire din partea superioară a operei — simbolizează trezirea eului, a cunoașterii de sine, a descoperirii valențelor sociale. În partea mediană, acel brâu sculptat ne conduce către ideea absolutului, a inexistenței temporare, iar în zona laterală, printr-o tehnică rafinată, am creat legătura ancestrală spre cunoaștere”… și o tot dădea individul înainte cu „estetica transcendentală, sincretism, sublim estetic, avangardism, minimalism radical”. Ca să nu par incult sau prost, am stat și am ascultat ce tot îndruga nenea ăla. Mă uitam în jur și observam cum toți colegii mei ascultau și ei fascinați (ba unii chiar notau conștiincios). Începusem să fiu puțin invidios pe setea lor de cunoaștere și pe cunoștințele pe care le aveau și mărăiam în mintea mea că ai mei nu mă delectaseră cu asemenea „teme ancestrale”.

Artistul ne-a condus și la celelalte „opere” ale sale: tot niște cătăroaie, mai mici sau mai mari, fără vreo formă sau logică. Însă toate aveau denumiri faine: „Ontologia tăcerii fragmentate”, „Estetica disoluției disipate”, „Cartografierea vidului afectiv” etc. Citeam cartonașele de sub postamentele pe care erau puse pietroaiele și începeam să mă întreb dacă ăsta nu face mișto de noi. Pietre fără formă, fără mâini, fără picioare, fără vreo geometrie recunoscută de mine, fără… nimic. Dar în jurul meu era liniște, atenție, notițe.

În sfârșit, după vreo două ore în care am turbat de necunoaștere, plictiseală, dar și de un complex vădit față de colegi, s-a terminat vizita galeriei. Doamna a plătit artistului prețul vizitei (că doar nu ne primea pe gratis la așa capodopere) și am plecat. Ne-am urcat în autobuz, încă marcați de atâta cunoaștere, și am purces către liceu. Era liniște totală, eram cufundat în gândurile mele negre, în care îmi recunoșteam limitele, și, dintr-odată, unul din spate a dat drumul la un casetofon portabil (așa se numeau atunci iPodurile). În autobuz se auzea vocea binecunoscută a ălora de la Azur, cu celebra melodie „Se mărită Mona”. La început unul mai timid, apoi mai mulți și, în câteva clipe, întreg autobuzul urla versurile melodiei respective: clar, cu intonație, cu pauze unde trebuia.

Am început, brusc, să-mi revin și îl întreb pe colegul de banchetă dacă i-a plăcut la muzeu: „Ce dracu’ să-mi placă, mă! Pietroaiele nebunului ăla??”. Îi zic: „Dar am văzut că ai notat încontinuu”. „Păi ce să fac? Să mă creadă restul incult?!”. Toți colegii au izbucnit în râs și, fără excepție, au recunoscut că au intrat boi și au ieșit vaci.

🎻 3B: Bach, Beethoven, Brahms și Punga de Semințe Aruncată cu Jale

A trecut un timp, mi-am făcut și eu iubită și totul era ok. Ne plimbam, ne sărutam, vorbeam de toate prostioarele, mai cuminți sau mai vinovate. Totul era frumos și normal. Într-o zi mă anunță că a luat bilete să mergem la „3 B”. Gândindu-mă că e vorba de cinema, de celebra serie de comedie B.D. (Brigada Diverse, pentru cine nu știe să caute pe YouTube), am acceptat imediat. A venit seara cu pricina, mi-am luat blugii pe mine, un tricou și am plecat în centru să mă întâlnesc cu prietena mea, să mergem la film.

Când dau ochii cu ea, era îmbrăcată într-o rochie frumoasă de seară, neagră, cu o poșetă elegantă și pantofi cu toc. Eu: blugi, tricou cu un desen cu urs pe el și luasem și o pungă mare de semințe sărate, că nu știam dacă găseam la cinema. S-a uitat puțin strâmb la mine, la semințele mele, dar nu a zis nimic. Nici eu nu m-am prea prins; am crezut că se strâmbă de la pantofii cu toc.

O luăm ușor spre cinema, dar… surpriză: se oprește în fața unei clădiri micuțe pe care trona un afiș mare: „Concert de excepție – 3B – Bach, Beethoven, Brahms – Filarmonica…”. Mă uitam tâmp când la afiș, când la ea, când iar la afiș, când la semințele din mână. Ce dracu’ era să fac? Am aruncat, cu regret, punga aia, mi-am aranjat cât de cât blugii și tricoul și am urmat-o în sală. Era o sală micuță, de maximum 100 de persoane, și o scenă disproporționat de mare, plină de bărbați îmbrăcați în frac și femei în rochii lungi. De fapt, în afară de mine, atât artiștii, cât și toți spectatorii erau îmbrăcați ca de nuntă, și nu nuntă de aia de țară, ci cu pretenții. Mă priveau cam ciudat, ceva între dispreț și ironie (bine naiba că aruncasem semințele).

📺 În Direct la TVR — Fără Scăpare Posibilă

Ne punem la locurile noastre și exact în spatele nostru era unul cu un car de televiziune de la TVR. În sfârșit, a început spectacolul! În astfel de momente îți dai seama câtă dreptate a avut Einstein cu relativitatea timpului. Era un ceas mare, încastrat pe un perete în lateralul scenei. Mă uitam la el și mi se păreau secundele minute, minutele ore. După o jumătate de oră de Bach, am încercat discret să mă ridic și să ies; cum am făcut cea mai mică mișcare, cameramanul din spatele carului TV mi-a pus mâna pe umăr și mi-a făcut semn că e în direct.

M-am pus înapoi pe scaun și am continuat să mă uit când la ceas, când la oamenii din jur, când în spate la ăla de la televiziune, să văd dacă nu e atent și pot s-o iau la sănătoasa. Nimic! A trecut o oră; nervii mei erau întinși la maximum și nu înțelegeam o iotă din ce zdrăngăneau ăia. Nicio pauză! S-a terminat cu Bach, a urmat Beethoven. Ceas, disperare, căutam și nu găseam o cale de scăpare. Simțeam că mă sufoc, eram ca un șobolan prins în capcană, aveam palpitații, mă gândeam la toate păcatele trecutului, mă uitam cu dușmănie la aia de lângă mine (că iubită nu aveam cum să-i mai zic!).

👏 Aplauzele Izbăvirii — Cel Mai Tare Moment din Viața Mea

S-a terminat și cu Beethoven, a urmat (tot fără pauză) Brahms. Cea de lângă mine era cu ochii țintă pe scenă, de parcă descoperea misterul vieții pe pământ; în sală, majoritatea bărbaților își admirau ceasurile, se uitau și ei la fel de neajutorați ca și mine în jur. Simțeam că mă înțeleg, că suntem colegi de suferință și asta m-a făcut să rezist până la capăt. Intrasem în faza de resemnare, de acceptare a destinului, de înțelegere a fenomenelor universului. Meditam și înțelegeam, în sfârșit, că omul nu e nemuritor, combateam în minte noțiunea de liber arbitru… când, deodată, am auzit în jurul meu aplauze.

Se terminase! Oamenii aplaudau cu frenezie, cu recunoștință, cu lacrimi în ochi. Am început și eu să aplaud. Jur că nu am mai aplaudat așa vreodată în viața mea! Mă dureau palmele și nu mă mai opream. Trei ore și ceva de cultură autentică, grea, maximală, mă transformaseră în cel mai tare aplaudac posibil. Toată frustrarea și anxietatea se transmiteau din creier către palme. Dând din labe ca nebunul, mă simțeam liber, simțeam că mă răzbun pentru acele momente pe care știam că nu le voi uita vreodată.

Am ieșit din acea sală la fel de fericit cum iese copilul din originea lui. Iar clipele alea de fericire au fost accentuate de faptul că am găsit punga de semințe chiar în locul în care o lăsasem. De atunci, de câte ori sparg la bostane, îmi aduc aminte de Bach, Beethoven și Brahms! 🌻