Ieri Moartea m-a privit în ochi,
curvă bătrână, obosită,
cu umeri slabi și pașii goi,
în zdrențe negre-mpodobită.

Stătea proptită de perete,
cu rânjet strâmb, fără mirare,
ca una care știe-n taină
cât mai am până la plecare.

Părea că știe tot ce-am fost,
tot ce-am mințit, tot ce mă doare,
și-mi cântărea, fără vreun rost,
viața rămasă în picioare.

Nu m-a strigat, nu m-a certat,
nu mi-a cerut vreo socoteală,
doar lângă suflet s-a lăsat,
ca noaptea peste o greșeală.

Avea în ochi un frig bătrân,
o milă rea, neomenită,
iar eu, cu inima în sân,
simțeam că viața mi-e plătită.

Și mirosea a lumânare,
a spital vechi și a țărână,
a pumni zdrobiți de disperare,
a piele rece peste mână.

Mi-a arătat, fără cuvânt,
cât timp am risipit prin lume,
câte iubiri le-am dat în vânt
și câte umbre poartă-un nume.

Câți oameni i-am pierdut de prost,
crezând că timpul îmi e slugă,
câte iertări n-au mai avut
nici glas, nici lacrimă, nici rugă.

Am vrut să râd, să par stăpân,
să-mi țin mândria în picioare,
dar m-am simțit copil bătrân,
uitat în prag de sărbătoare.

Știa că m-am crezut de fier,
că n-am să plec, că n-am hotare,
că tot am amânat, trufaș,
iubire, lacrimă, iertare.

Când Moartea vine lângă pat,
nu mai ai rang, nu mai ai nume,
ești doar un trup îngenuncheat,
pierdut la margine de lume.

Nu stă să-ți crești copiii mari,
să-ți termini vorba sau lucrarea,
îți ia și ultimii tăi ani
și-ți stinge-n suflet răsuflarea.

Îți pune degetul pe gură,
rece și greu ca un mormânt,
iar viața ta, atât de dură,
se strânge mică într-un cuvânt.

Ea n-a venit să mă ia ieri,
doar m-a atins cu mâna rece,
să-mi spună, fără mângâieri,
că orice zi se duce, trece.

Apoi s-a dus. Nu știu de ce.
Poate a fost doar cercetare,
să vadă dacă-n mine e
un rest de om sau doar uitare.

Poate-a trecut să mă miroasă,
să-mi vadă frica din privire,
să-mi spună că nu sunt acasă,
ci doar în drum spre risipire.

De-atunci, când zorii mă găsesc,
nu-i mai privesc ca altădată,
ci ca pe-un timp ce-l mai primesc
cu Moartea-n ceafă, încă o dată.