Când ieși cu colegii la masă, nu mai recunoști pe nimeni

Cred că nu există om care să nu fi ieșit măcar o dată cu colegii de birou sau de serviciu la vreo masă în oraș. Că e ziua unuia, că face altul cinste, că și-a măritat fata, că e petrecerea de sfârșit de an, toți am trecut prin așa ceva.

Oamenii ăștia se cunosc de ani de zile. Uneori, de prea mulți. Știu unul despre altul tot: când e nevasta la ciclu, când și-a altoit copilul că a luat 4 la geografie, unde au fost în concediu, cu cine s-au certat, ce datorii au, ce boli au, cine bea, cine minte, cine linge unde trebuie. Nu prea mai există secrete. Au fost în concedii împreună, s-au vizitat, au copiii la aceeași școală, îți știu toate hainele și toate defectele. Până la urmă, asta e realitatea: dacă stai cu niște oameni minimum 8 ore pe zi, ani la rând, vrei, nu vrei, ei devin nucleul tău social.

Și vine ziua în care ajungeți la restaurant.

Din oameni cu sarmale la pachet, direct în aristocrați cu edamame

La început, totul e exact cum te-ai aștepta. Aceleași discuții despre vreun șef, aceeași bârfă, aceleași tabere. Ăia din colțul din dreapta îi vorbesc pe cei din stânga, ceilalți fac la fel, toți își zâmbesc, deși, cu două ore înainte, se hârâiau prin birou. Dar aici, la masă, fiecare încearcă, parcă, să pară mai uman, mai fin, mai interesant decât e între patru pereți și un cuptor cu microunde.

Și aici începe spectacolul.

Când vine ospătarul să ia comanda, dacă ai închide ochii și ai asculta doar ce cere fiecare, ai crede că nu ești cu colegii tăi, ci într-un club select de vegetarieni, undeva prin Boston, între oameni care pronunță corect „quinoa” și beau apă cu castravete.

Te uiți la ei ca mâța-n calendar.

Sunt aceiași oameni care, zi de zi, își încălzesc la cuptorul cu microunde sarmalele de acasă, ciorba de fasole, ardeii umpluți sau micii rămași de la grătarul de duminică. Aceiași care comandă la prânz ceafă de porc cu cartofi prăjiți, pizza sau pulpe de pui cu piure. Dar, cum au văzut un meniu cu denumiri străine și prețuri nesimțite, s-a activat în ei aristocratul interior.

Ospătarul îi ia în serios. Ei deja nu mai au scăpare

Cred că patronii restaurantelor au prins de mult șpilul. Niciodată vreun ospătar nu spune că nu are ceva din drăcoveniile astea. Dimpotrivă. Notează calm, aprobă grav și mai cere și detalii, ca la operație:

Iar colegii, luați prin surprindere, pentru că, în mintea lor, asemenea preparate existau doar la emisiuni culinare, dau din cap ca vițeii. N-au încotro. Se uită toți la ei.

Drama din farfurie: edamame, steak tartare și alte alegeri greșite

Când vine mâncarea, trebuie să-ți muști buzele ca să nu izbucnești în râs.

Domnișoara de la contabilitate, care comandase edamame cu sos de soia, era o făptură diafană de vreo 90-100 de kilograme. Se uita la bolul ăla cu păstăi verzi, care arătau exact ca alea pe care le dădea mamaia la porci, când eram mici, cu o tristețe greu de descris. Lua câte o păstaie în mână, sugea din ea cum cred că și-a băut Socrate otrava, o mai înmuia în sosul de soia, făcea o grimasă de parcă nu știa dacă e iute sau amar, apoi lăsa coaja pe farfurie, cu resemnarea unui om care a făcut o alegere proastă și acum trebuie s-o ducă până la capăt. O lua pe următoarea, oftează, se uită în jur și o băga în gură cu o demnitate tristă, de tragedie grecească.

Ăla cu steak tartare o ducea și mai rău.

Se uita la grămăjoara aia de carne tocată crudă, cu ditamai gălbenușul pus deasupra, de parcă avea sentința în farfurie. Și nimerise fix lângă șef. Cu o mână tremurândă și cu privirea unuia care știe că moare pentru țara lui, a dus prima furculiță la gură. Îi priveam ochii. Înotau în lacrimi. Buzele i se strângeau într-un rictus de om care își blestemă orgoliul. După prima înghițitură, a tras apă plată în el ca unul recuperat din deșert după două săptămâni. Dar, pentru că toți îl urmăreau, a continuat. A dus iar și iar furculița la gură, cu carnea aia crudă și cu oul deasupra, de parcă participa la o probă de rezistență militară. N-a mai rămas apă pe masă. La un moment dat, s-a ridicat demn și s-a dus la baie. Zgomotele auzite de acolo au retezat pofta de mâncare la jumătate dintre noi. Omul ăla chiar merita promovat pentru eroism.

Desertul care a devenit probă de supraviețuire

La desert a apărut altă dramă.

Unul își comandase clătite cu unt de arahide și semințe. Dacă i le aduceau împăturite normal, poate se descurca. Dar nu. Erau pliate în două, iar peste ele trona o chestie gălbuie care se topea peste un munte de semințe. Vreo 20 de minute s-a chinuit cu furculița să adune semințele alea și să le pună pe clătite, ca să poată băga ceva în gură. Dar, de fiecare dată când ridica îmbucătura, până să ajungă la fața lui, mai bine de jumătate din semințe cădeau la loc în farfurie. Părea o muncă de Sisif, varianta culinară.

Și după tot teatrul, adevărul te așteaptă la shaormerie

În sfârșit, vine nota. Plătim. Eu, care mâncasem o pizza, am dat cam jumătate din cât costa sosul de soia al aleia cu edamame. Ne luăm rămas-bun de parcă urma să ne revedem peste 10 ani, nu peste câteva ore, la birou, și plecăm fiecare spre casă.

Până am scos mașina din parcare, până am mai schimbat două vorbe cu unul, au trecut vreo 10-15 minute. Când să fac dreapta de pe bulevard pe o stradă secundară, o văd, în fața unei shaormerii, pe domnișoara care se delectase cu edamame.

Avea în mână o shaorma cât antebrațul și mușca din ea cu atâta poftă, de ziceai că vine sfârșitul lumii.