Când eram adolescent, începusem să descopăr importanța filozofiei. Pragmatic. Citeam ceva din Cioran, subliniam ce mi se părea mie mai înțelept, mai de impact, repetam ca papagalul de zece ori în mintea mea până rețineam cuvintele și apoi, având în vedere că fața nu mă prea ajuta, băgam la greu citate „bengoase” ca să vrăjesc vreo duduie. Dacă individa era una citită, îmi dădea flit după ce mă lăsa să mă fac de râs în timp ce mă opinteam să-mi aduc aminte exact cuvintele ăluia. Dacă era mai pământeană, ca mine, sau chiar mai superficială, se mai întâmpla și asta, măcar aveam o șansă.

Tot citind, că trebuia să găsesc material didactic, tot subliniind și repetând sute, mii de fraze și concepte ale lui Cioran și apoi ale altora, că găseam o grămadă la biblioteca școlii, s-a produs în mine o chestie bizară: a început să-mi placă filozofia. Dar nu aia plină de cuvinte metafizice, repetate și răsucite în toate felurile, de ziceai că exista pe vremurile alea inteligență artificială în tărtăcuțele alora, ci asta mai pământeană, mai aproape de percepția omului simplu.

Filozofie tradusă pe limba omului de rând

Hai să mă fac înțeles. De exemplu, Jerome Miller, un filozof pe care l-ar putea folosi și alți adolescenți acum, scrie așa: „De aceea voința de control, care încearcă să lipsească orice altceva de independența sa, nu poate obține niciodată decât o victorie goală. Pentru că orice creștere a controlului duce la micșorarea universului propriu, iar controlul absolut înseamnă să trăiești într-un univers în care singura realitate este propria voință de a controla.”

Uite așa am ajuns un fel de ChatGPT preistoric, care își traducea singur toate drăcoveniile pe care le citea. Nu ca să ajung înțelept, Doamne ferește. Înțelepciunea era un efect secundar, dacă era. Scopul era mai modest și mai cinstit: să nu mai par ultimul prost când deschideam gura în fața unei fete care citise și altceva în afară de orar.

Că nu mi-o fi ieșit mereu sau că o mai dădeam și în bară, naiba știe. Clar era că, de data asta, puteam să mă „bag” și la categoria gagicilor cu școală, citite, cu bibliotecă în casă și aerul ăla de om care nu râde la orice prostie spusă cu încredere.

Oricum, la filozofie, majoritatea inepțiilor pe care le scoți pe cioc pot părea bune sau rele, depinde din ce unghi privești problema. E ca și cum ai vorbi despre McDonald’s: unii spun că e bun, alții că e prost, unii că îngrașă, alții că nu, unii că e scump, alții că e ieftin. Toți au dreptate în felul lor și toți mestecă aceeași chiflă cu un miserupism fantastic.

Tristețea, fericirea și bețișoarele de urechi

Acum ceva timp, nu știu ce dracu m-a apucat, mă gândeam la tristețe și la fericire. Dacă e să cauți pe net, găsești citatul lui Spinoza: „tristețea este trecerea omului de la o perfecțiune mai mare la una mai mică”, precum și pe al lui Seneca: „fericirea adevărată înseamnă să te bucuri de prezent, fără dependență neliniștită de viitor.” Na-ți-o frântă că ți-am dres-o! Pe bune, asta m-a dus cu gândul la vrăjeală sau la articolele lui Patapievici de pe vremuri.

Și în timp ce mă tot gândeam la chestiile astea, mă uitam la televizor, pe Discovery, la un documentar „Cum se fabrică”, pentru ăștia cu engleza: „How It’s Made”. Era o chestie despre cum se fabrică nu mai știu ce fel de bețișoare de urechi. Arăta procesul tehnologic, bla-bla, iar la sfârșit ceea ce mi-a atras atenția a fost modul în care erau ambalate bețișoarele alea în cutii.

Mă, ale dracului, trebuiau să fie 100 în fiecare cutie. Păi atât lăsa robotul ăla să intre. Serios, din milioane de bucățele albe câte erau în ditamai cuva aia, se deschidea o fantă și în cutiuța de sub gaura aia intrau exact 100. Și asta se întâmpla cu o repeziciune de nici nu vedeai bine când venea și pleca pachețelul.

Eu mă gândeam la ale mele, cu tristețea și fericirea, bucățelele alea albe ieșeau perfect, câte o sută în cutiuțe, și mi-am pus întrebarea: „Bă, tată, oare când ne naștem, Dumnezeu nu ne pune și nouă în desaga vieții tot 100 de bețișoare? 50 cu tristețe și 50 cu fericire? Le-o pune la unii 80 cu 20 și la alții 30 cu 70? Știm cu toții că Dumnezeu nu joacă zaruri și că El nu greșește, așa că, dacă un amărât de roboțel pune exact cât trebuie și unde trebuie, Ăl de Sus nu ne-o pune și nouă, la naștere, exact același gramaj de cât să fim triști sau fericiți?”

Unde se strică dozajul

Sunt convins că Bunuțul nu e subiectiv și că pe toți bebelușii îi iubește la fel. Atunci de ce dracu, când mai creștem, unii sar în sus de bucurie, zi de zi, de zici că trag în orice moment lozul câștigător, iar alții au un muian trist în permanență, de vine să-i iei la pumni?

Hai, înțeleg că Creatorului îi place diversitatea și unele cutiuțe sunt ba albe, ba negre, ba galbene sau culorile astea amestecate între ele. În același sens, unele cutiuțe sunt mai mici, altele mai mari, unele mai înguste, altele mai lățite, dar cu greșitul la numărat bețișoare per cutie nu cred că se joacă. Nu cred că există pe acolo, prin ceruri, vreun dialog de genul: „Băi, Petre, ăstuia i-am pus doar bețișoare din alea de tristețe, să vezi ce-o să ne distrăm când o să-i vedem moaca aia nefericită!”. La fel și cu culoarea sau mărimea cutiuței: n-am auzit că toți chinezii sunt fericiți sau triști ori că oamenii mai mari sunt într-un fel sau altul în acest context.

Ok, plecăm de la premisa logică, aceea că, de acolo, de unde o fi, plecăm toți „pe țeavă” cu același număr de bețișoare. Atunci, unde naibii se produce transformarea noastră? O fi atunci când ne scoate doctorul știm noi de unde și trage de noi prea tare, iar cutiuțele, fiind încă prea fragile, permit trecerea bețișoarelor de fericire în cutia celor de tristețe, exact cum se întâmplă când pui o roșie stricată lângă una bună și se strică și cea bună? Dacă ar fi așa, pe unii cred că i-a scuturat prea tare. O fi în momentul în care îți trage taică-tu un pumn în cap și se produce același fenomen? O fi în clipa în care, copil fiind, râde un coleg de tine sau când auzi doar ceartă în casă? O fi când o fată sau un băiat îți calcă în picioare primele sentimente curate?

Sincer, habar n-am. Dar undeva se produce fenomenul ăsta. Nimeni nu rămâne cu bețișoarele așa cum le-a primit. Viața și timpul bagă mâna în cutie. La unii mai ușor. La alții până la cot. Iar fenomenul ăsta nu vine cu tunete, fulgere și muzică de final de film. Se întâmplă aproape insesizabil, clipă de clipă. Azi îți ia un bețișor când te faci de râs în fața clasei. Mâine îți mai ia unul când ai tăi se ceartă prin pereți și tu stai cu plapuma trasă până la bărbie, prefăcându-te că dormi. Mai târziu îți mai mută două-trei când iubești pe cine nu trebuie, când pierzi pe cineva, când îți moare un vis.

Unii cred că tristețea se naște doar din nenorociri mari, din moarte, din boală, din trădare sau din sărăcie. Da, probabil că au dreptate: de acolo se naște repede și urât. Dar de multe ori tristețea se adună din lucruri mici, repetate, aproape ridicole. Din vocea lui măta care nu te-a lăudat niciodată. Din criticile permanente ale lui tac-tu, care știa doar să corecteze. Din felul în care profesorii te-au văzut mereu mediocru spre binișor, niciodată cu adevărat bun. Din iubiri în care ai dat și ai primit un mare rahat. Dintr-un serviciu care ți-a înghițit zilnic bucățele din tine, dar a trebuit să rabzi ca să termini de plătit ratele.

Și partea ciudată e că, după o vreme, când nu mai există niciun bețișor în partea cu fericirea și totuși, dintr-un motiv sau altul, cade înapoi unul din ăla rău și începe să se regenereze în ceva fericit, nu mai știi ce să faci. Atât de mult te-ai obișnuit cu tristețea încât vei respinge, ca prostu, tot ce e bun.

Oamenii triști, oamenii fericiți și ceilalți

Sunt indivizi pe care, când îi întrebi dacă sunt triști, îți vor răspunde, oftând și tânguindu-se ca niște babe cu reumatism, că da, sunt triști. Își aprind, cu mâna tremurândă, o țigară și încep să-ți povestească drama existenței lor. La început devii și tu trist. Apoi începi să te plictisești. După vreo trei-patru ceasuri de văicăreală și plânsete, începi să fii iritat și nu știi cum să faci să pleci. Dar nu te lasă. Își continuă povestirea tragicului destin de-ți vine să-i oprești filmul și să cauți prima ieșire. Oamenii ăștia își încarcă tristețea continuu și se învârt în jurul tragediei lor ca pisica în jurul cozii.

Sunt alții care, când îi întrebi dacă sunt fericiți, îți vor răspunde aproape instantaneu: „Da! Păi am de toate. Am câștigat la loto de vreo trei ori, am soție, trei amante, un serviciu la care nu fac nimic și câștig cât nu pot să cheltui, fie-mea e măritată cu un doctor în America și o duce perfect, câinele s-a dresat singur, mașina nu consumă niciun gram de benzină și chiar după o lună îmi lasă o canistră în portbagaj.” Ăștia nu se mai opresc din vorbit, se mișcă încontinuu, nu au vârstă, nu au stare, la ei curge doar miere. Măcar îți dau o stare de bună dispoziție, chiar dacă, după un timp, îți vine să le cauți priza și să-i scoți din perete.

Și mai e o ultimă categorie, unde sunt cei mai mulți oameni. Pe ăștia, dacă îi întrebi dacă sunt triști sau fericiți, îți vor răspunde sec: „go fuck yourself”, de fapt o spun mai pe românește și cu mai mult pathos. Viața lor nu e nici albă, nici neagră, nici frumoasă, nici urâtă și n-o poți băga în tiparele unui chestionar. Oamenii ăștia nu sunt tragici, dar nici nu par să facă reclamă la pastă de dinți. Se trezesc dimineața, își beau cafeaua, merg la muncă, vorbesc cu oamenii, râd când trebuie, tac când e cazul, își plătesc facturile, își duc copiii la școală, își sună părinții dacă mai au pe cine suna și își văd de treabă. Sunt funcționali. Nici triști, nici fericiți.

Tristețea simplă o recunoști. Fericirea simplă o recunoști și pe aia. Dar starea asta amestecată, în care nu ești nici una, nici alta, e mai greu de priceput. E ca atunci când stai în cadă mai mult timp și, la un moment dat, nu mai simți dacă apa e prea caldă sau prea rece, pentru că trupul tău se obișnuiește cu ea, oricât ar fi de fierbinte. Ăștia sunt oamenii care nu mai știu câte bețișoare au în cutie și nici nu-i mai interesează. Și-o fură rău la muncă, dar se bucură că le-a trimis amanta mesaj că pleacă bărbatu-său în delegație trei zile. Ia fiu-său 4 la română, dar abia așteaptă să ajungă acasă, că i-a făcut nevasta sarmale. Îi trage unul un pumn în meclă de-i mută mandibula, dar măcar are prilejul să o invite pe doctorița aia drăguță de la urgențe la o cafea.