Dacă nu te dai jos dintr-un Audi, Mercedes sau BMW, ești un fraier. Dacă nu te îmbraci doar cu Louis Vuitton, Gucci sau Hermès, chiar că trăiești degeaba. Iar dacă nu bagi pe sub mustăți doar fructe de mare și sushi… de ce dracu’ mai trăiești?

Au intrat ifosele în noi de parcă zici că ne-am născut pe Champs-Élysées, am făcut grădinița la Londra, gimnaziul la Madrid, lângă Palatul Regal, și liceul prin Berlin. Musai facultatea la Stanford sau Harvard.

Nu contează că mă-ta e de prin Brăila, că tac-tu e de prin Botoșani sau Caracal, că ai stat până la 12 ani la mă-ta mare, în bătătură, și mâncai corcodușe și magiun. Când dai de „un job” bun sau când ajungi în cine știe ce poziție în care unii sau alții te pupă în cur, te metamorfozezi mai dihai ca viermele care se transformă în fluture.

Disprețul e cuvântul zilei. Dispreț față de cel care își duce copilul, prin ploaie, la grădiniță, cu metroul. Dispreț față de cei care poartă o cămașă fără vreun logo celebru. Dispreț față de cel care mănâncă o merdenea sau un covrig.

Am fost invitat cândva la o petrecere din astea, cu pretenții. O vilă imensă, într-un cartier despre care nici nu știam că există, la marginea unei păduri de lângă București. Din alea pe care le vezi și te crucești când cobori cu avionul spre Băneasa ca să aterizezi.

Piscină pe acoperiș și livingul aproape la fel de mare ca un teren de fotbal. La intrare era o formație de coarde, lumea îmbrăcată la mare artă, șampanie și platouri aduse de la o firmă de catering, cu fel de fel de chestii gelatinoase, exotice, în forme ciudate.

Venisem și eu îmbrăcat în ce aveam mai de soi, dar cred că tot ce aveam pe mine costa mai puțin decât un pantof al celui mai amărât de la acea petrecere. Ajunsesem să fiu invitat printr-o conjunctură tâmpită, care nu avea nicio treabă cu vreo relație de prietenie cu careva de acolo.

În timp ce stăteam pe margine, mutându-mă de colo-colo ca să nu deranjez pe cineva, am ajuns lângă o ușă și apoi am luat-o pe un hol lung, cu gândul să plec dracului de acolo, că nu era de mine.

În loc să ajung la ușa de la intrare, am nimerit în bucătărie. Lângă frigider, unul puțin mai în vârstă decât mine înfuleca de mama focului. Ăsta părea mai în regulă. Nu am văzut pe fața lui vreo formă din aia de aroganță. Era îmbrăcat, ca să zic așa, normal, cu o pereche de pantaloni și o cămașă, și m-am gândit că o fi vreunul dintre angajați care nu avea loc la marea petrecere de căcat și mânca ce se găsea prin frigider.

M-a întrebat calm dacă îl caut pe cineva. I-am răspuns că m-am rătăcit și că vreau să ajung la ieșire, ca să plec acasă.

Omul părea sincer și departe de sclifosiții ăia.

Și mă apuc să-i explic cum e să trăiești din salariu, să te bucuri la orice nimic, să te îmbraci de la Decathlon, să-ți faci cumpărăturile la Lidl sau Kaufland și așa mai departe.

Omul mă asculta cu mare atenție și am văzut chiar o doză de empatie. A scos din frigider o bucată de șuncă cu boia pe ea, vreo două roșii care cântăreau amândouă un kilogram, o bucată de brânză și m-a invitat să mâncăm.

A scos și o sticlă de țuică de prune, chiar bună, și mâncam amândoi, în picioare, lângă frigiderul ăla.

Se deschide ușa și intră ăla care mă lovise cu mașina. Se uită la mine cum mâncam, nu dă niciun semn că mă recunoaște și îi zice celuilalt:

Mă, să-mi pice cerul în cap. Ăsta de părea normal era chiar tatăl tembelului care nu știa să conducă.

Cred că nu mi-a fost rușine așa în viața mea.

M-a privit amuzat și m-a întrebat dacă sunt cu mașina. Bineînțeles că nu eram, că doar venisem la petrecere. A chemat omul un Uber și am ajuns lângă Agronomie, în parcul ăla care dă spre biserică.

Ne-am pus la o coadă și a cumpărat sarmale, apoi la alta și am luat niște zacuscă și pâine caldă.

Mi-a explicat că asta mânca el dintotdeauna, că era profesor la o universitate și că averea o avea în mare parte din altă țară, unde tatăl său emigrase după război. Și lui îi era silă de opulență. Tipul chiar nu avea timp de casă sau de petreceri, iar de toate se ocupau soția și cei doi copii.

M-am plimbat cu el prin parc, ne-am oprit la un chioșc și a luat câteva Eugenii.

Mă uitam la el și mă gândeam la pâinea caldă făcută de mamaia, la porumbul și ardeiul copt la buza cuptorului, la amărâta de femeie care spunea că nu-i plac pieptul și „cotoaiele” și mânca doar gâtul și ghearele puiului, doar ca să le ajungă nepoților ce era mai bun.

Ar fi frumos să povestesc că am rămas în vreo relație cu omul ăla, dar aș minți. Ne-am strâns mâinile și fiecare a plecat pe drumul lui.

Cu ce am rămas după mica întâmplare din trecut?

Sincer? Cu certitudinea că nu aparțin acelei lumi. Nu cred că era o lume elitistă. Era doar o lume cu foarte mulți bani.

Nu te chinui să mănânci viermi din Columbia sau moluște din Marea Moartă dacă gustul copilăriei tale e varza călită cu praz.

Nu te mai fandosi să-ți iei un BMW din 2016 doar pentru că e BMW și așa se cade. Ia-ți dracu’ o mașină mai nouă, pe care ți-o permiți și în care să nu bagi mii de lei lună de lună.

Dacă mă-ta te-a născut pe muzică de Ceaikovski și ai trecut de la lapte praf la mâncare solidă cu icre negre și caracatiță, bagă în tine din astea. Dar dacă acasă te așteaptă o tocăniță sau o fasole cu ciolan, lasă dracu’ fandoseala și nu te mai împopoțona cu ce nu ești.

Era o vorbă scandată prin anii ’90:

Măi, omule, nu ești os domnesc și nici vreun miliardar din ăla de pe YouTube, care se machiază și umblă deghizat pe străzile din Los Angeles.

Ești ca mine: crescut printr-un orășel mic sau pe la țară, cu cicatrice pe picioare de la bătutul mingii pe maidan, cu amintiri frumoase despre bunică-ta, cu părinții care te duceau la Eforie Nord sau la Căciulata.

Nu mi-e rușine de hainele de pe mine, de ciorba de cartofi și de fasolea cu ceapă deasupra. Nu cer nimănui nimic și sunt mulțumit cu ce am. Și de-aș avea banii alora, tot asta aș mânca.

Nu știu dacă vreunul simte ca mine atunci când merge la un resort cu de toate și, după vreo trei-patru zile de îndopat de la ăia, îi vine pofta să mănânce o sarma, un ghiveci, o ciorbă de burtă sau o ceafă de porc cu cartofi prăjiți și salată de roșii.

Eu simt.

Și al dracu’ să fiu dacă mi-e rușine.

Spune-mi conservator, țăran, neadaptat. Dar, dacă ăsta e păcatul meu, mi-l asum.