Îmi spunea un prieten zilele trecute:

Și a început să înșire o grămadă de probleme. Unele reale. Altele puțin exagerate.

Familia lui are o situație financiară bună spre foarte bună. Nu îi dau banii afară din casă, dar nici nu trăiesc cu griji de la un salariu la altul.

Cam aceeași idee o citesc aproape zilnic pe internet.

„Copiii buni pleacă.”

„În țară rămâne doar pleava.”

„Țara asta e terminată.”

„Dacă ai puțină minte, fugi cât încă mai poți.”

Și da, suntem o țară liberă.

Poți pleca.

Poți rămâne.

Fiecare își face viața cum crede că e mai bine.

Dar să nu avem impresia că, dincolo de graniță, umblă câinii cu covrigii în coadă și că, în clipa în care ai trecut frontiera, ai intrat într-un fel de Nirvana în care nu mai există mizerie, prostie, incompetență sau nedreptate.

Mi-ar plăcea să fie așa.

Numai că nu este.

Exodul

Da, au plecat milioane de oameni din aproape toate țările est-europene.

Nu pentru că erau „țări de căcat”.

Ci pentru că, după zeci de ani închiși între granițe, s-au deschis porțile Europei.

Era normal ca oamenii să plece acolo unde aceeași muncă era plătită de trei sau patru ori mai bine.

Și eu aș fi făcut la fel.

Probabil și tu.

Ce nu spunem aproape niciodată este că exodul ăsta nu a fost doar o poveste a noastră.

Nu ni s-a întâmplat numai nouă.

A fost povestea aproape întregii Europe de Est, ieșite din comunism.

Oameni care au trăit zeci de ani în dictaturi și care, în momentul în care au avut libertatea să aleagă, au plecat acolo unde puteau trăi mai bine.

Nu era trădare.

Nu era lipsă de patriotism.

Era aritmetică.

Dacă acasă câștigai 400 de euro, iar dincolo 1.500, nu îți mai trebuia doctorat în economie ca să iei o decizie.

Îți trebuia doar un portofel gol și un copil de crescut.

Paradisul

Am avut un unchi care emigrase prin anii ’50 din România.

Nu în Europa.

Tocmai la celălalt capăt al lumii.

În fiecare an venea în țară și ne aducea tot felul de lucruri despre care noi nici măcar nu știam că există.

Printre ele, un videocasetofon și câteva casete filmate acolo.

Eram fascinați.

Vedeam hipermarketuri în care fiecare își lua de pe raft ce voia.

Rafturi pline cu produse pe care noi nu le văzuserăm niciodată.

Autostrăzi.

Mașini pe care le cunoșteam doar din filme.

Case impecabile.

Oameni îmbrăcați cum voiau.

O lume care, pentru noi, părea desprinsă din altă galaxie.

Mi-aduc aminte că ne-a spus, la un moment dat, că ei beau apă îmbuteliată, iar apa de la robinet era doar pentru baie.

Mi se părea science-fiction.

Cum să fie posibil așa ceva?

Și totuși, după ce mai bea un pahar, începea să vorbească despre altceva.

Despre cât de dor îi era de acasă.

De părinți.

De surori.

De ulița pe care crescuse.

De limba română.

De mirosul pământului lui după ploaie.

Când pleca înapoi, își lua într-o sticluță puțin pământ din curte.

Pe atunci îl credeam nebun.

Nu înțelegeam cum poți să tânjești după o țară în care nu aveai aproape nimic, când acolo aveai de toate.

Aveam să înțeleg mult mai târziu că omul nu pleacă doar după bani și că, de cele mai multe ori, „acolo” nu înseamnă „acasă”.

Eu

Poate oi fi eu mai sensibil.

Al dracu’ să fiu dacă nu mă ia cu ceva când văd steagul României.

Sau când aud „Treceți, batalioane române, Carpații”.

Sau când se cântă imnul înaintea unui meci și joacă ai noștri.

Merg la stadion și urlu până răgușesc numele țării mele.

Nu sunt naționalist.

Nu cred că suntem buricul pământului.

Nu cred că Dumnezeu s-a născut între Dunăre și Carpați.

Dar aici m-am născut eu.

Aici am învățat să vorbesc.

Aici am prieteni.

Aici este cimitirul cu ai mei.

Îmi place mâncarea noastră.

Îmi place să aud românește în jurul meu.

Nu merg foarte des la biserică.

Dar sunt creștin și ortodox.

Alții pot fi cum vor ei.

Nu mă deranjează.

Îmi place să plec în concedii.

Uneori prin România.

Alteori prin alte țări.

Îmi place să văd locuri noi.

Îmi place să descopăr lucruri pe care noi le facem mai prost și lucruri pe care le facem mai bine.

Dar, de fiecare dată, după câteva zile, abia aștept să aterizez acasă.

Să deschid ușa apartamentului.

Să mă întind în patul meu.

Să mănânc o ciorbă de burtă, niște sarmale sau o fasole bătută cu ceapă deasupra.

Atunci îmi dau seama că, oricât de frumos ar fi în altă parte, concediul este una.

Viața este alta.

Și, pentru mine, viața are adresa aici.

Asta nu înseamnă că România nu are probleme.

Are.

Unele foarte mari.

Unele care îi fac pe oameni să plece.

Și îi înțeleg.

Dar în ultimii ani am început să mă întreb altceva.

Nu de ce pleacă.

Ci unde pleacă.

Pentru că, între timp, și lumea spre care au plecat s-a schimbat.

Nirvana?

Am fost de curând prin câteva orașe europene.

Nu le voi da numele, pentru că nu asta este important.

Dar când, în toate cele patru, am văzut același lucru, înseamnă că ori sunt eu ghinionistul ghinionistului, ori este o chestiune mai generală.

În poze este mișto.

Totul strălucește.

Clădiri impresionante, ridicate într-o perioadă în care noi încă dădeam cu osul-n piatră.

Așa este.

Dar mai există și o altă parte care nu prea apare în broșuri.

Mă, nu sunt rasist.

Mă doare în cot că omul de lângă mine din tren, autocar sau vaporetto este negru, alb, galben sau bălțat cu picățele.

Că poartă turban, șapcă, tichie sau merge în cap.

Nu asta mă interesează.

Dar cum naiba, într-un ditamai hipermarket, oamenii cu trăsături specifice țării în care mă aflu sunt mai puțini decât ceilalți?

Am zis că poate este zona turistică.

Am mers și în alte cartiere.

Același lucru.

Poate sunt turiști.

Poate sunt rezidenți.

Poate sunt cetățeni.

Poate sunt veniți ieri.

Nu asta este ideea.

Ideea este că imaginea pe care o aveam eu despre Europa Occidentală acum treizeci de ani nu mai seamănă deloc cu ceea ce văd astăzi.

Și nu doar aici.

Am văzut oameni dormind prin stații.

Am văzut persoane care păreau complet rupte de realitate.

Am văzut cartiere despre care localnicii spuneau să le eviți noaptea.

Toate astea în orașe pe care noi, în România, le privim ca pe un fel de paradis.

Dar asta a fost experiența mea.

E ca și cum ai merge într-un Carrefour dintr-un fel de Drumul Taberei din Beijing și ai vedea mai mult de jumătate vikingi.

Nu spun că este bine.

Nu spun că este rău.

Spun doar că lumea s-a schimbat.

Și poate că, înainte să spunem că România este singurul loc de pe planetă în care nu se mai poate trăi, ar merita să ne uităm puțin și în jur.

Românii de afară

Mi-au rămas în minte vorbele a trei oameni: un recepționer, un șofer de Uber și o vânzătoare.

Primul era străin.

Ceilalți doi erau români care munceau de peste cincisprezece ani în țările respective.

Cei doi români au spus aproape același lucru:

Aș vrea să le spun câteva cuvinte românilor care muncesc „afară”.

Mă, tată…

Sunteți puternici.

Sunteți puternici pentru că ați avut tăria să stați departe de copii, de părinți și de tot ce înseamnă acasă.

Sunteți puternici pentru că ați rezistat chiar și atunci când unii v-au privit prin prisma unei minorități care a făcut rău atât aici, cât și prin alte țări.

Sunteți puternici pentru că ați reușit să deveniți apreciați și, de multe ori, indispensabili acolo unde lucrați.

Și de fiecare dată când plec din țară mă bucur să găsesc un român care mă îndrumă, mă ajută sau îmi spune unde să merg.