Din stejar, stejar răsare. Dintr-un prost…

Septembrie

A venit și septembrie. Dincolo de faza cu toamna îmbelșugată, majoritatea părinților intrăm în vrie cu pregătirea pentru școală a odraslelor. Rechizite, haine și adidași (a crescut pușlamaua), niscaiva culegeri, copertat manualele și caietele și, nu în ultimul rând… meditațiile.

Chestia asta pe care majoritatea o condamnă cu mândrie proletară, de dimineața până seara, în online, e marea constantă a învățământului. Și nu doar pe meleagurile noastre. Și nu doar în timpurile noastre.

Poate să aibă copilul la clasă pe Einstein sau pe Musk, dar cam e musai să facă și meditație. Că tot zicem că ei sunt cea mai mare investiție a noastră.

Sunt într-o clasă în jur de 30 de copii. Ora ține 50 de minute. 5 minute se face prezența. Un sfert de oră potolește profesorul pe ăia din ultima bancă de la geam, ce au impresia că sunt la un club în Centrul Vechi. Încă 5 minute mai pierde timpul cu vreun deștept sau vreo deșteaptă ce pune întrebări despre viața pe Marte. Și mai rămâne, să fiu generos, cam o jumătate de oră să și predea, să și asculte, să pună și note. 1 minut per copil.

Scriu ăștia mici cât au chef sau cât pot vedea de căpățâna ăluia din fața lor, sunt cu gândul la pauză, la telefon, la bătutul mingii și la mai știe naiba ce.

Stejarul

Și mai e ceva, și trebuie să fim sinceri cu noi. Nu tuturor „puișorilor” le bubuie capul de la minte. Cum nici noi nu suntem, cu toții, doar capacități intelectuale rasate. Dar avem pretenții. Și încă multe.

Unii dintre noi, ăștia, adulții, am trecut prin școală ca gâsca prin apă. S-au lipit matematica și fizica de noi ca gibonul de ghețar, însă, cu puțin noroc, poate și cu oleacă de sprijin de la ăi bătrâni, suntem acum „oameni de vază” ai societății, iar copilul, obligatoriu, trebuie să aibă în față un viitor luminat. Cea mai bună școală. Cei mai buni profesori. Și neapărat și cei mai „tari” profesori la meditații.

Alchimistul

Și pune-te pe căutat, întrebat, analizat. „Cu cine face ăla de are numai 10?”, „Ce profesori or fi avut cele mai bune rezultate la Evaluarea Națională?”, „Cu cine a făcut sora Mariei de a intrat la colegiul ăla bun?”.

Nevastă-ta e și ea apucată de streche. „Sună și pe Popescu!”, „Vezi că mai știe Ionescu pe unul bun de tot!”, „Să nu te scapi la careva, să ne ia locul!”.

În timpul ăsta, obiectul nebuniei voastre e absorbit complet în Instagram, să vadă pe unde a fost în concediu Florin, Petruța sau Alinuța.

După câteva zile sau săptămâni de căutare asiduă, documentată și păzită de ochii și urechile „ălorlalți” ca secretul Sfântului Graal, s-au aliniat planetele. Ești fericitul „cunoscător” al numelor celor mai râvniți profesori, care, în anul ce va urma, îți vor duce progenitura pe „cele mai înalte culmi ale cunoașterii”.

Privești foaia cu „descoperirile” tale cu mândria cu care ne-am uitat la televizor când a luat Popovici aurul olimpic.

Îți zici în cei câțiva neuroni ce îți aleargă prin tărtăcuță că partea cea mai grea a trecut. Acum mai ai de făcut doar atât: să vorbești cu acele doamne și acei domni iluștri și gata, ai încheiat afacerea.

Ei, drăcie!

Mă, niciunul nu îți bate la poartă, pe OLX nu îi găsești, nici pe la eMAG. Ei, drăcie!

Începi să scormonești înfrigurat în agenda telefonului: „Nașule, o știi pe madam Georgescu, aia de mate de la colegiul X?”, „Fănică, tată, cum dau de domnul Vasile de română de la colegiul Y?”, „Doamna dirigintă, o știți cumva pe doamna Grigore, profa de fizică de la colegiul Z?”.

Nimeni nu știe pe nimeni. Ai impresia că cineva conspiră împotriva ta. Și a copilului tău.

„Milogii ăia de bugetari care trăiesc din taxele și impozitele tale”, cum aprig îi înfierai cu ceva timp în urmă, stau bine „pitiți”. Nu sunt cu mâna întinsă pe la vreun colț de stradă, cum aveai impresia, și nici nu așteaptă, cu capul plecat, să le dai tu de pomană.

Lași la o parte orice mândrie și o dai pe „aia românească”. Cineva care o știe pe directoare, pe secretară, pe bărbatul, soția, vărul sau unchiul vreunuia din lista ta și orice ființă vie care ar putea să „facă ceva”, așa, „ca între oameni”.

Până la urmă, cu chiu, cu vai, cu vreo două mese date la un vecin, cu un whisky și o cafea lăsate discret la una, pe la secretariat, faci rost de numerele de telefon mult râvnite.

Ce, mă? Nu are locuri pentru al tău?

Scurtcircuit în capul tău. Unde sunt profesorii pe care îi interesează doar meditațiile și banii negri îndesați în buzunare? De ce nu a pus asta covorul roșu când i-ai spus că vii? Nu te așteaptă zâmbind și cu POS-ul pornit pe masă?

De ce nu stă la pândă după colț, gata să-ți agațe copilul nevinovat și să-l târască în tenebroasa lume a meditațiilor particulare, unde tu, părintele cinstit și contribuabil, ești jupuit de ultimul leu?

Ăsta, al dracu’, nici nu te-a lăsat să termini!

„Oricum nu era bun. Era mai așa, ca rezervă. Și-ar vinde catalogul pe 50 de lei, dar nu vrea banii mei. Ce prost!”

Ce ai semănat

După încă vreo trei telefoane, găsești o doamnă în toane bune. Chiar dacă e opt seara și stă și ea cu copilul și cu bărbatu-său la un film.

Femeia te ascultă tristă. Ești cam al cinșpelea care a sunat doar în ziua aia. O știe pe profesoara de care pomenești. Au fost colege de grupă la facultate. Știe cât de dedicată este și ce rezultate a obținut la olimpiade și concursuri. Primul impuls este să îți închidă telefonul. Se uită însă la copilul ei și, într-un moment de duioșie și proastă inspirație, îți răspunde.

A doua zi, la 9 ești la ușă. Ca să nu ți-o ia alții înainte. Dascălul este încă în capot. Nu contează. Tu plătești. Lasă la o parte tot și îi întinde progeniturii tale un test de recapitulare și câteva foi goale. Și un pix, că doar nu era să vii tu de acasă cu așa ceva.

Stai pe scaun lângă deșteptul tău. Se uită la acel test ca ornitorincul la Catedrala Mântuirii Neamului.

Să se concentreze la ce? Că și la șaptele sau optul ăla luat la clasă copiase de la colegul de bancă.

Trece o oră.

Te uiți la foile alea, la fel de albe ca atunci când i le dăduse profesoara. Copilul, revoltat de-a binelea.

Recolta