Generația algoritmilor

Algoritmul nu le arată lumea. Le arată o lume.

Din ce în ce mai mult îmi dau seama de decalajul dintre generații. Era și înainte. Numai că acum parcă mulți dintre noi trăim într-un film suprarealist: locuim în aceeași casă și, cu toate astea, parcă existăm în realități complet diferite.

Nu e vorba de tehnologie. Avem și noi iPhone-uri, abonament la ChatGPT, MacBook, plătim cu telefonul, comandăm mâncare din aplicație, ne certăm pe Facebook. Dacă ne-ar lua cineva internetul trei zile, după primele douăsprezece ore am lua-o pe arătură.

E vorba de felul complet diferit în care tehnologia s-a așezat în viețile noastre și în ale lor.

Noi am primit internetul peste o viață deja începută — peste prieteni pe care îi aveam deja, peste cartiere în care ne știam între noi, peste prime iubiri, prime beții, prime bătăi, prime umilințe. Ei s-au născut direct cu el. Pentru noi, internetul a devenit o extensie a vieții. Pentru ei, uneori am impresia că raportul s-a inversat și că realitatea de zi cu zi a ajuns o extensie a internetului.

Nu mai bat mingea pe maidan, „bagă un FIFA”. Nu mai construiesc castele de nisip la mare, fac cartiere întregi în Minecraft. Nu mai dau la pește pe malul bălții, pescuiesc pe Roblox. Peste treizeci de ani, unul dintre puștii ăștia o să povestească cu nostalgie cum stătea până la două noaptea pe Fortnite, exact cum povestim noi acum despre cheia de gât și mingea de 35. Diferența e că noi ieșeam din joc și totul rămânea acolo unde îl lăsasem. La ei, jocul, grupul, contul par uneori să fie locul în care contează cu adevărat.

Iulian Popescu este Iulian Popescu doar când îl strigă profesorul la catalog sau când se duce cu părinții să-și facă buletinul. În rest poate deveni fantasy_boy sau orice nickname și-a ales după cine știe ce a mai văzut la vreun influencer de pe YouTube. Nouă numele ăla ni se pare o prostie. Pentru el înseamnă mult mai mult decât credem.

Poate fi un copil oarecare în clasa lui, unul dintre cei treizeci pe lângă care profesorul trece în fiecare dimineață. Nici cel mai frumos, nici cel mai deștept, nici cel mai popular. Se întoarce acasă, închide ușa camerei, își pune căștile și intră într-un spațiu în care îl cunosc zeci sau sute de oameni, unde e bun la ceva, unde ceilalți îl caută și îi cer părerea.

Taică-su deschide ușa și vede un puști în pijama, cocoșat de cinci ore în fața monitorului. Puștiul s-ar putea să vadă cu totul altceva. Aici cred că începe una dintre marile neînțelegeri dintre generații: noi privim ecranul și vedem pierdere de vreme, ei se uită la același ecran și găsesc acolo prieteni, statut, glume pe care doar grupul lor le înțelege, certuri, împăcări, succes și eșec — lucruri pe care noi le căutam pe stradă, în fața blocului sau la discotecă.

Cinci pe aceeași bancă, fiecare în altă parte

Mă uit în parcul de lângă mine. Jumătate e plin de părinți cu bebeluși și copii mici care tocmai au descoperit că pot să fugă. O parte sunt bătrâni care își povestesc trecutul oricui are chef să-i asculte. Restul sunt adolescenți. Mulți stau împreună. Doar că fiecare e cu capul în telefon.

Și imaginea asta mi se pare mai ciudată decât dacă ar sta singuri — sunt cinci pe aceeași bancă, la câțiva centimetri unul de altul, dar fiecare poate fi în cu totul altă parte. Unul vorbește cu cineva din Cluj, altul se uită la un american care îi explică ce mașină să-și cumpere când va deveni milionar, altul râde la un clip cu maimuțe, al patrulea se ceartă cu un necunoscut de pe Reddit. Fizic sunt împreună. În rest, Dumnezeu cu mila.

Aici lucrurile devin mai complicate decât vechiul „stai prea mult la televizor”. Noi aveam două ore de program, apoi trei, apoi zece canale, apoi o sută. Dar televizorului nu-i păsa dacă mă uit sau nu la el. Nu se adapta la mine. Dacă era un film prost, era prost pentru toată lumea.

Telefonul copilului de azi îi construiește practic un canal numai pentru el. Îl cunoaște. Dacă se uită la mașini, îi dă mașini. Dacă e furios, îi găsește oameni și mai furioși. Dacă începe să creadă o tâmpenie, are șanse bune să găsească în cinci minute o comunitate întreagă care să-i confirme că e genial, iar restul nu înțeleg nimic. Și noi aveam idei proaste, doar că exista riscul să le spui la masă și să-ți zică trei oameni că vorbești prostii.

Și aici apare ceva și mai ciudat. Oricât de diferiți eram, vedeam în mare aceleași lucruri. Aceleași știri, același meci, aceeași emisiune, aceeași stradă. Ne certam pe ceva ce văzusem cu toții.

Acum doi puști pot sta pe aceeași bancă și fiecare să primească zilnic o realitate cu totul diferită.

Unuia i se arată „antreprenori” de 21 de ani care îi explică de ce, dacă nu face primul milion până la 30, e un ratat. Altul vede războaie, conspirații, catastrofe, oameni care îi spun că totul se duce dracului și că nimic nu mai are sens. Unul vede vile de lux, vacanțe în Bali și femei frumoase. Altul vede numai oameni puși pe harță.

Și amândoi pot ajunge să creadă că asta e lumea.

Nu doar că între generații s-a căscat o prăpastie. Uneori nici cei din aceeași generație nu mai locuiesc, mental, în același loc.

Comparația care nu se mai oprește

De aici vine, cred, și senzația că normalitatea însăși s-a schimbat. Nu mai e suficient să fii bine — trebuie să pari extraordinar. Nu mai e suficient să trăiești un moment frumos, trebuie să existe și poza care demonstrează asta.

Și comparația nu se mai oprește.

Când eram adolescenți, te comparai cu băiatul din clasă care avea adidași mai buni sau cu unul care avea gagică și tu n-aveai. Acum, într-o singură oră, poți să vezi sute de oameni care arată mai bine, au mai mulți bani și par să ducă exact existența pe care tu n-o ai.

Ridici apoi ochii din telefon și îl vezi pe taică-tu.

Un om normal. Merge la muncă, are burtică și chelie, un Logan de câțiva ani, se enervează când vine întreținerea și se bucură când prinde zahăr la ofertă.

Adică viață.

Numai că, după câteva ore petrecute printre oameni care afișează bani, vile, vacanțe și succes, normalitatea poate începe să semene cu un eșec.

Și asta mi se pare mai grav decât faptul că nu mai bat mingea în fața blocului.

Sigur, facem și noi toate astea — ar fi ridicol să dau vina pe adolescenți, cunoscând destui adulți cu asemenea porniri. Numai că noi am prins obiceiul ăsta târziu. Ei cresc direct în el.

Golul care aproape a dispărut

Dar mai e ceva diferit și cred că e mai important decât toate celelalte: plictiseala.

Noi aveam foarte multă. Atât de multă încât trebuia să facem ceva cu ea. Stăteai în fața blocului și nu se întâmpla absolut nimic. Mai trecea o mașină. Mai cobora o vecină cu gunoiul. Dacă nu apărea nimeni, dădeai cu piciorul într-o pietricică până la colț și înapoi, te duceai la magazin fără să ai nevoie de nimic sau îi sunai pe ceilalți la interfon până găseai pe cineva dispus să coboare. Din plictiseala aia se nășteau tot felul de lucruri — unele bune, altele mai puțin, unele de care îți amintești cu drag, altele despre care e mai bine să nu afle copiii tăi niciodată.

Dar exista golul.

Acum aproape că a dispărut. Aștepți autobuzul, telefon. Stai la coadă, telefon. Mănânci singur, telefon. Te-ai trezit și încă nu te-ai ridicat din pat, telefon. Orice secundă în care înainte nu se întâmpla nimic poate fi umplută imediat cu ceva.

Nu știu dacă e bine sau rău. Doar că uneori mă întreb când mai rămâne omul singur cu el. Când mai stă pur și simplu. Când se mai uită pe geam. Când mai lasă mintea să plece unde vrea ea, nu unde o trimite următorul clip de cincisprezece secunde.

Noi am avut o existență peste care, mai târziu, s-a așezat internetul. Ei l-au primit direct în mijlocul copilăriei și poate nici nu mai simt nevoia să separe viața de online.

Pentru un puști, prietenul cu care vorbește de doi ani și care stă la 2.000 de kilometri poate fi la fel de real ca băiatul cu care stă în bancă. Prima iubire poate începe într-un chat și se poate termina tot acolo. Prima mare umilință poate veni de la o fotografie distribuită într-un grup. O ceartă care pe vremea noastră se termina la colțul străzii poate continua acum zile întregi, în mesaje, capturi de ecran, conturi false.

Până și fuga e mai dificilă.

Noi plecam acasă și, dacă te certai cu cineva la școală, măcar câteva ore nu-l mai vedeai. Închideai ușa și gata. Acum conflictul vine după tine și intră în cameră prin telefon.

Nu e generația lor stricată. E lumea pe care le-am dat-o noi

N-aș vrea să transform toate astea într-un discurs despre „ce frumos era pe vremea noastră”, fiindcă n-ar fi adevărat. Bullying exista, doar că nu-i spuneam așa. Copiii erau răi și atunci. Ne luam la bătaie, ne umileam, ne mințeam părinții, fumam pe ascuns, beam prostii cumpărate cu bani strânși de la zece inși. Avem tendința să ne amintim doar maidanul, prima iubire, gașca. Uităm genunchii juliți, pumnii luați, spaimele, faptul că dacă erai copilul diferit dintr-o clasă puteai să ai niște ani de rahat fără să existe vreun buton de „block”.

Așa că nu cred că generația lor e stricată. Și nici că a noastră a fost extraordinară.

Cred însă că ei cresc într-un mediu pe care încă nu-l înțelegem complet și, culmea, tot noi suntem cei care l-am construit.

Noi le-am cumpărat telefoanele. Le-am pus tableta în mână când aveau trei ani ca să stea cuminți la restaurant. Le-am deschis YouTube-ul când aveam nevoie de o jumătate de oră de liniște. Le-am cumpărat consolele, calculatoarele, abonamentele, le-am pus Wi-Fi în fiecare cameră și le-am spus de o mie de ori:

După care, zece ani mai târziu, deschidem ușa și întrebăm revoltați:

Se schimbă felul în care oamenii își fac prieteni, își aleg modelele, se ceartă, se îndrăgostesc, se plictisesc, se compară cu ceilalți și, până la urmă, felul în care ajung să se vadă pe ei înșiși.

Și peste douăzeci sau treizeci de ani, Iulian Popescu s-ar putea să stea într-un parc, cu părul alb, privind niște puști care fac ceva ce noi nici măcar nu ne putem imagina acum. O să se uite lung la ei, o să ofteze exact cum oftăm noi astăzi și o să-i spună altui moș de lângă el:

După care probabil o să-și amintească, cu o nostalgie pe care noi n-o putem înțelege încă, de serile în care era fantasy_boy și pescuia pe Roblox.