Fraierii nu dispar. Se adaptează

Vremurile se schimbă, am trecut de la căruță la Tesla, de la mers cu vaca la plimbat prin mall-uri, de la scovercile lui mamaia la tartar de vită. Ce a rămas universal, de la începutul omenirii și până acum? Fraierii! Și în neolitic era vreunul pe care îl puneau alții să dea cu barosul în pietre aiurea-n târg, doar să-i facă de lucru, și în vremea lui Mihai Viteazul era un alt tembel pe care îl puneau doar să dea de mâncare la cai, că altfel se împiedica singur în sabie, și cu siguranță vreun contemporan al lui Eminescu curta vreo duduie până își dădea seama că aia e măritată de vreo 12 ani și are o armată de plozi.

Proștii au gena puternică și foarte exclusivistă, nu dispare orice ai face. Și, ca tot vorbeam de idile, oamenii ăștia au puține idei, dar fixe: pun ochii pe vreo domnișorică, se îndrăgostesc iremediabil și speră! Ce dracu’ or spera? Habar n-am! Le dau alea atenție exact cât mă interesez eu de producția de nuci de cocos din Mongolia.

Însă sunt consecvenți, mai rău decât era Bănică pe vremea când o curta pe Oana Sârbu în Liceenii. Poate, uneori, vreuna mai miloasă le mai zâmbește, mai de milă, mai de silă, dar fraierul este fidel. N-o înșală pe „aleasa” lui nici să-l pici cu ceară. Culmea este că pe nicio „aleasă” n-o încântă atenția ornitorincului amorezat. Râd altele de ea și face și pe dracu’ în patru să scape de el. N-o să scape! Omul e ca râia: îl dai afară pe ușă, intră pe geam, îl scoți pe geam, răsare din gaură de șobolan.

Ăla mai pricopsit ar da-o mai ca la oraș: „Te-aș fi putut iubi într-o lume perfectă, la granița zilei, ascunsă în tolba de vise, frânturi de cuvinte nespuse…” (La ăștia nu prea contează rimele… doar ideea, spiritul și sufletul împărtășit). Dar oricum o dai, mai ca la țară, mai ca o lady, concluzia „alesei” e aceeași: „Băiete, scutește-mă că mă plictisești”.

Anii trec, prostul tot prost rămâne și la fel de amorezat. Și într-o zi… minune! Aleasa, aproape de menopauză, părăsită de unul sau de altul și cu 2-3 copii, fără semnătură în vreo condică de prezență la vreo slujbă, îi dă un semn de viață. 30 de ani a așteptat apelul ăsta și, înfrigurat, aleargă către ea. Mai dihai decât fugea Richard Gere către Julia Roberts în Frumușica. Hai că le am cu filmele. Că are gagica aproape 50 de ani, ce mai contează? Că s-a dublat ca volum? E și mai frumoasă! Că are un copil în a douăsprezecea, care dă bacul, altul prin a opta și al treilea la grădiniță… sunt ca și ai lui. Bineînțeles că o să-i țină la facultate, o să le ia case și mașini, tembelul e în stare de orice doar, doar s-o vadă pe gagică la altar. Nuntă mare, că, deh… a așteptat o viață momentul. Mireasa se mută cu tot carabalâcul la mire, că așa e tradiția.

Când dragostea neîmpărtășită ajunge mobilată de la Mobexpert

Iar prostul… în prima săptămână plutește cum plutea taurul ăla Ferdinand din desene animate. După ce toată viața a băgat în el parizer cu muștar (din ăla luat la găleată ca să facă economii), îi ia lui iubi somon fume și salam de Sibiu (când a plătit la casă a trebuit să vină aia de la SMURD să-l resusciteze). Patul lăsat moștenire de la masa-mare trebuie schimbat (stătea el bine și pe butucii ăia de lemn aduși de pomană de unu’), și nu de oriunde, că madam are curu’ sensibil.

Când a intrat la Mobexpert (prima dată în viața lui) și a văzut prețul unui pat mai acătării, i s-a părut scumpuț, dar, de fapt, tembelul se uita la prețul vazei de flori de deasupra. A ajuns la casă să plătească divanul și, când i-a spus cât costă de fapt, i s-au mărit ochii în cap ca farfuria unui OZN. Nici dacă se vindea la vreun negustor de organe nu strângea bani de drăcoveniа aia. Iubi s-a uitat la el cu o tristețe adâncă, cum se uită porcul când știe că i-a venit sorocul. Credit la bancă, CAR, împrumut de la neamuri și… în fine… patul ăla e în dormitorul conjugal.

Conjugal doar cu numele, că nurii domniței încă erau în emisfera idealului. 30 și ceva de ani visase clipa aia, când porțile raiului aveau să se deschidă în fața lui. Dar, deocamdată, până și raiul avea probleme tehnice: ba că o dor șalele de la atâta aranjat cearșaful, ba că o doare capul de la curentul din baie (boul nici n-avea fereastră), ba că o îngrijorează fie criza din Nagorno-Karabah, fie drama balenelor eșuate, ba că… ce să mai… vorba aia: „câte griji sunt pe pământ, azi nu e consimțământ”.

Dar ce mai contează câteva zile, când așteptase parcă o veșnicie? Ăia „mici” băgau în ei ca sparții; un carton de ouă, 1 kilogram de brânză și 2 kilograme de castraveți rădeau doar la micul dejun. Mă-sa îi privea mândră nevoie mare și el o privea pe iubi din toate unghiurile, de ziceai că e un radiolog experimentat. Și aia de la Pornhub ar fi fost invidioși de ce gânduri libidinoase avea prostul nostru. Pic cu pic se umple găleata și părea aproape de nivel. Îi curgeau balele din gură doar cum o vedea cum se duce la culcare în patul ăla cretin. Deocamdată, el dormea tot pe patul vechi al lui aia bătrână, până când soția își va reveni din crizele globale.

Când nu te iubește, dar îți halește frigiderul

„Cu răbdare treci și marea”, darămite un mic moment de indispoziție feminină. Totul era perfect: copiii ăia mai aveau puțin și haleau și uleiul din candelă, iubi părea mai iubitoare (chiar l-a lăsat să pună o poză pe Facebook cu ei doi în fața la Mobexpert, iar vara-sa din Roșiori a scris „porumbeilor”), bani nu mai avea nici să-și ia un iaurt la muncă, dar… dragostea doare (ca în filmele indiene).

I se lipea burta de coloana spinării, dar gândul la „porțile raiului” îl făcea să reziste ca un beduin în deșert. „La noapte e noaptea aia mare”, simțea caricatura umană. Știa că de data asta nu are cum să mai dea pe lângă. Din ultimii bani a cumpărat ditamai bucata de șuncă de la Lidl (era la reducere), vreo 6 pâini și cu asta avea să sature animalele alea. Luase și o sticlă de vin roșu să facă atmosferă cu iubi și chiar câteva gogoși glazurate, pentru a mai îndulci gândurile existențiale ale scumpei soate. Ce să mai?! Urma noaptea vieții lui, cu artificii și scântei…

Final pentru fraierul etern

Și de ce scântei a avut parte! Și de un leșin prelungit! Dar nu de la iubi… Când a intrat în casă plin de sacoșe și săculețe, un ditamai zdrahonul (fostul soț al lui iubi) se chinuia să scoată din dormitor patul ăla. Doar l-a întrebat ce face și ce a urmat l-ar face invidios și pe Bruce Lee, și pe Jackie Chan. Bătaia ca aia ce și-a luat-o o vezi doar în filmele cu Rambo, care distrugea un batalion de vietnamezi înarmați până în dinți doar cu o linguriță.

După vreo două săptămâni de spitalizare, când a început să vadă cu ochiul stâng și când i-a mai pierit piuitul din urechi, i-a zis infirmiera că o cucoană i-a lăsat un bilet: „Nu credeam că poți fi atât de animal! A trebuit să șterg sângele lăsat de mutra ta pe pat aproape două ceasuri. Te credeam un gentleman. Să mă cauți când te-oi căuta eu!”

A trecut un an de la nunta prostului. În sfârșit, merge cât de cât normal. Nămolul de la Techirghiol și o lună de recuperare la Amara își arată efectul. A semnat și actele de divorț (aduse chiar de fostul și actualul soț bătăuș), a rămas și fără pat, și cu datorii cât să plătească în două vieți. Târziu, în noapte, își scarpină chelia, ia o foaie de hârtie și începe să scrie: „Chiar de mai trece-o plenară, chiar de-ai fi pensionară, nu uita că te aștept și semnez… al tău deștept”.