N-avem nevoie de dușmani. Ne descurcăm și singuri

Apocalipsa la români

Dacă ai neinspirația să urmărești, în ultima perioadă, ce zic ăștia pe la televizor și pe internet, începi să capeți convingerea că pe aici, prin țărișoara noastră, și-au dat întâlnire toate apocalipsele pământului: și aia după Ioan, și aia după Petru, și după Matei, și încă vreo câteva mai mici.

Te uiți speriat pe geam să vezi dacă soarele se întunecă și tragi discret cu urechea pe afară, să auzi vreo trâmbiță ce vestește vreun roi de lăcuste răutăcioase. Nimic.

Pui mâna pe telefon. Se pare că Ăl Întunecat n-a tăiat semnalul. Suni un amic care e la mare. E încă albastră, nu roșie.

Mă, da’ ceva, ceva tot trebuie să fie, că altfel de ce dracu’ tot vorbesc și scriu oamenii ăia că suntem în pragul dezastrului?

Cum nu ești din ăla bisericos, cauți pe Google Biblia, începi să citești ultima carte din Noul Testament și realizezi că există un dram de adevăr: oamenii încep să se urască și să se disprețuiască din ce în ce mai mult între ei.

Nu știu cum o fi pe la alții și, sincer, nu mă interesează.

Ceea ce mă irită, că aș minți dacă aș spune că mă doare, este chestia asta ce prinde contur zi de zi și din ce în ce mai vizibil: aruncăm cu rahat unii în alții de zici că avem ceva de împărțit, iar cine nu gândește ca „ei” este, „cu siguranță”, trădător, hoț, înapoiat, vândut străinilor sau cu mai naiba știe ce porniri neortodoxe.

Nu mai există, simplu, români, ci „români buni” și „români răi”, educați și proști ori bine-crescuți și bădărani.

Nu ne limităm să ne bălăcărim doar pe la Zimnicea, Dorohoi sau Vințu de Jos. Dacă „indignarea” noastră față de ceilalți „noi” nu o trimitem și în toate colțurile lumii, păi n-am făcut nimic.

Ce farmec ar avea să vină un străin să vadă „frumusețile patriei” și să nu-și facă testamentul înainte să plece de la el, de acolo? Cum ar putea coborî la Otopeni și să nu-și bage portofelul în chiloți, de teamă că va fi furat chiar de la terminal?

De la câte „realități” a citit, scrise „de la fața locului”, chiar de către băștinași, s-a apucat omul să învețe limbajele corpului sau manifestările maimuțelor. Așa, ca să se înțeleagă cu „ăia”.

Am scris și o să scriu ori de câte ori văd „ieșiri în decor” ale celor din jurul meu și, în primul rând, ale mele. Și sunt o grămadă. Suntem departe de a fi de dat drept model pentru alții, dar nu suntem nici „oaia neagră” a Universului. Depinde ce parte a paharului vrei să privești.

Și, fără să fiu răutăcios, nu contează cine privește, ci momentul în care se uită. E curios cum părerile se recalibrează în funcție de context. Realitatea nu se schimbă peste noapte, doar filtrul nostru. Interior sau exterior.

Formatorul vigilent

Ca să arătăm cât suntem de „corecți” și de „vigilenți”, observațiile noastre despre noi nu se opresc doar în interiorul granițelor. Ne urmărim cu atenție și spirit critic indiferent unde ajungem. Că e vorba că mergem „afară” la muncă sau în concedii.

Descriam, într-un articol mai vechi, o experiență pe care am trăit-o într-un resort, în care niște indivizi scuipau semințe în piscină, spărgeau sticle și pahare ca să „aducă noroc” sau puneau, până spre dimineață, o ditamai boxă în mijlocul complexului, să ne „delecteze” cu „best entry” by Vali Vijelie, Tzancă Uraganu et comp. Și, da, erau români.

Însă, pe lângă cele 2-3 familii, erau alte câteva sute care se comportau ireproșabil. Tot români.

De aici până la a „înfiera” cu simț de răspundere „turistul român” e cale lungă.

Mai ales când cel care își varsă veninul e tot un compatriot, care se consideră formator de opinie.

Nu voi intra în foarte multe amănunte despre unde am citit acea postare „independentă” și cine a „produs-o”. E irelevant.

„Formatorul” a fost și el prin concediu. Ca tot omul. Pe la vecini, la all-inclusive.

Acolo a dat, printre alții, de un grup numeros, cu buletine cu RO pe ele.

Și s-a dus și domnul la masă. Acolo, stupoare! Grupul ăla a luat-o pe arătură! Și-au dezlănțuit latura animalică, „instinctele primare” și lipsa de civilizație: „vreo doi” s-au băgat mai în față la o coadă, n-au mâncat tot din farfurii și au vorbit cu gura plină și mai tare! Ce să mai, animale!

Pentru demonstrație a și postat o poză cu „dezastrul” lăsat de acei „nemernici” pe masă.

Să nu uit, mai erau niște amănunte: un copil avea ciorapi și șlapi, era cu capul în telefon și era să dea peste un alt copil, „mesenii” aveau danturile acoperite de mâncare, aveau cruciulițe la gât și, ca să fiu corect cu autorul, și lanțuri galbene. De asemenea, la o altă masă, niște cetățeni din alt stat mâncau civilizat.

Ăsta era preambulul. De aici, îngrijorarea că astfel de indivizi și copiii lor pun în pericol viitorul „celorlalți” copii, inclusiv ai observatorului, și alte chestii cu algoritmii, boții, conspirațiile etc., care intră într-un registru ce nu reprezintă aria mea de interes.

Concluzia domniei sale era că o nație se vede după cât de tare vorbește la masă, cât lasă în farfurie la all-inclusive, câte șnițele înfulecă și cum stă la coadă la chiftele.

Să-mi fie rușine

Mi-a crăpat obrazul de rușine.

Sincer, și eu, când am fost prima dată la un all-inclusive, nu știam ce să mănânc, că mi se păreau toate interesante și încercam din fiecare să văd ce gust are. Unele erau bune, altele nu prea. Ideea este că pe cele care nu-mi plăceau le lăsam pe masă. Nu mult, ci cât ia un om să guste o dată.

Apoi, când era copilul mai mic, îl lăsam să se ducă să-și ia de mâncare. Ce-și iau copiii: pizza, hamburgeri, cartofi prăjiți și așa mai departe. Rămânea și de la el pe masă.

M-am uitat atent și la acea poză. Am mărit-o cât s-a putut. Sunt pe masă: 4 sticluțe goale, fie de suc, fie de apă minerală, 6 pahare goale și într-unul, cam un sfert, cred că era vin, două coșuri de pâine, unul gol și unul cu 3 chifle întregi și una începută, pe o farfurie 6 cireșe și o bucățică de tort, pe alta câteva margini de pizza, pe o alta 6 cartofiori prăjiți și 4 felii de castravete, pe una singură era ceva mai mult, cred că o bucată de carne, că nu-mi dau seama, pe una urme de maioneză și câteva boabe de porumb fiert, pe alta un rest de prăjitură.

În total, 12 farfurii. Repet, într-una singură era, să zic așa, cam jumătate de porție nemâncată.

Curățenie pe masă. Curățenie în jurul mesei.

Mă, omul a spus că era un grup numeros. Se justifică cele 12 farfurii. Ce am văzut cu ochii mei în acea poză nu e nici mai mult, nici mai puțin decât se întâmplă la orice restaurant à la carte, când scoți bani din buzunar pentru orice. Nicio sticlă începută și neterminată. Nimic spart. Nimic rupt.

De-a lungul vieții am fost într-o grămadă de all-inclusive. Nu numai la vecini. În unele cu mulți români, în altele cu puțini, mai spre deloc. Chiar sunt adeptul acestui concept. Al dracu’ să fiu dacă n-am văzut asemenea scene când se ridică lumea de la masă, la cel puțin trei sferturi din acele locații, uneori chiar și la mine. Români și străini, deopotrivă.

Ăsta e principiul. Asta înseamnă all-inclusive. Nu să-ți pui în cap, ci să guști până găsești ceva care îți place. De aia plătești triplu față de un om care merge la un hotel și ia doar cazare.

Unii vor spune că am evoluat și că cei mici trebuie educați. Ce-o avea evoluția cu faptul că vreau să văd, din acele feluri, ce anume îmi place și de ce trebuie stigmatizați copiii că sunt curioși și poate iau mai mult decât pot mânca?

Sunt și situații în care unii întrec măsura și, într-adevăr, asta e de semnalat. Dar nu sunt doar de-ai noștri. Cei care ați fost știți lucrul ăsta.

Dușmanii poporului

Las la o parte masa. Copilul avea șosete și papuci și stătea cu capul în telefon. Pe bune? Uitați-vă în orice loc, nu doar la mese, și vedeți câți nu stau! Nu a dat puștanul ăla peste nimeni, ci „era” să dea. Mă uit și acum pe stradă și văd câți inși, nu doar copiii, merg teleghidați cu ochii în ecrane. Asta e doar la noi? E valabil doar pentru noi?

Vorbeau tare la masă. La altă masă, doi străini mâncau civilizat. Nu am fost acolo și nu spun că oamenii ăia vorbeau mai tare sau mai încet decât alții. Dar știu că în concediu există exuberanță, că mai bei și un șpriț, că mai și glumești. Nu ești la parastas.

Nu aveau boxe la ei, nu cântau, nu urlau, ci vorbeau mai tare. Și l-a deranjat pe formator. Pe ăia de la masa care mâncau civilizat, nu. Sau nu se spune în text.

Cruciulițe și lanțuri la gât. Nu sunt adeptul. Dar nu mă deranjează. Mai ales cruciulițele. Nu reacționez la ele și nici la usturoi. Nu continui partea asta, că e chiar penibil.

La fel de penibil ar fi dacă aș comenta că „animalele” aveau dantura acoperită cu mâncare. No comment.

Am fost în lanțuri hoteliere în care am văzut grupuri din multe părți ale lumii. Nordici care cântau la masă și se simțeau excelent și i-am aplaudat. Latini care vorbeau mult mai mult și mai tare ca noi și care mă distrau cu gesturile și cu voioșia lor. Asiatici care pozau și se înghesuiau la orice și erau extrem de respectuoși. Și majoritatea alor noștri, care se purtau extraordinar de civilizat.

Unii oameni vin în concedii să se distreze. Lăsând la o parte excepțiile, majoritatea dintre noi conviețuiește civilizat, timp de o săptămână, cu alți oameni, de toate națiile.

Te poți împrieteni cu ei, poți face un volei pe plajă, un polo în piscină, să bei seara un pahar și să încerci să te înțelegi într-o limbă comună.

Alții își aduc, în cele câteva zile de relaxare, frustrările și supărările de care nici aici nu se pot dezbăra. Observă, critică, caută nod în papură celorlalți și își varsă năduful pe ce au la îndemână.

Din păcate, ai noștri pe ai noștri. Nu știu dacă e cazul acelui domn care a scris articolul respectiv și nu vreau să-l judec. Dacă pe el l-a deranjat…

Cum nu știu dacă acel grup de români era prima dată la un all-inclusive, dacă făcuseră vreun CAR sau au strâns un an de zile bani să-și ducă copiii la mare, dacă au vorbit mai tare sau mai încet decât e normal sau dacă cei „vreo doi” dintre ei care s-au băgat în față la „coadă” reprezintă „holera” națională.

Voi fi, de acum încolo, mult mai atent când merg la vreun all-inclusive, ca ceea ce iau pe farfurie, că-mi place sau nu, să mănânc până la ultima furculiță, să vorbesc în șoaptă, să râd doar în cameră și acolo încet și să-i bag copilului telefonul în seif de cum intrăm în hotel.

Iar nevastă-mea să-și lase lănțișorul cu cruciuliță acasă, că poate deranjează sensibilitatea unui compatriot.

Doamne ferește ca al meu băiat să devină un pericol, peste ani, pentru copilul lui.