Cuvinte simple

Noaptea trecută a fost prima oară când am visat-o. Era așa cum o văzusem ultima oară, la centru. Tunsă scurt, cu părul complet alb și foarte slabă. Doar că în vis m-a recunoscut, zâmbea cu zâmbetul pe care-l avea când era sănătoasă, m-a luat în brațe și mi-a spus să o duc acasă.

M-am trezit cu o stare ciudată. Dacă m-a recunoscut, înseamnă că s-a vindecat. Dacă nu era tristă, înseamnă că îi era bine. Că m-a luat în brațe înseamnă că m-a iertat. Dar de ce mi-a zis să o aduc acasă? Doar e deja acasă, lângă tata.

Oare am făcut tot ce puteam pentru ea? Eu zic că da. Aș fi putut să-i fac ultima perioadă din viață mai ușoară? Nu-mi dau seama, nici acum, care ar fi fost o soluție mai bună.

Gândul ăsta nu-mi dă pace de azi-dimineață.

Îmi vin în cap, de-a valma, momente mai recente sau mai vechi, unele mai triste, altele mai vesele. Mă concentrez să scriu și gândul îmi stă sau nu-mi stă aici.

Bine că măcar am hobby-ul ăsta, cu scrisul. Că citește sau nu cineva, pentru mine e mai important că mă ajută să-mi forțez mintea să lucreze. E altceva decât monotonia unei zile normale. Parcă ai undeva în tine o hartă de idei, trăiri sau stări care îți pun căpățâna la treabă. Și-ți mai ajută și sufletul să răsufle.

Scriu de copil. Făceam poezii despre taică-meu, și nu din alea de dragoste. Apoi, prin liceu, mai o scrisoare pentru un amic ce voia să i-o trimită iubitei, mai pe la un cenaclu ori pe la vreo fițuică locală.

După o lungă pauză, am reînceput cu „prima mea dragoste”. Doar că nu mai folosesc vechiul stilou verde, chinezesc, cu penița „de aur”, ci un MacBook.

Nu sunt Cărtărescu sau Liiceanu și nici nu pretind asta. Scriu ce îmi trece prin cap, ce am chef, ce mă distrează, ce mă supără sau ce mă doare.

De ce n-am ales varianta să scriu doar pentru mine gândurile pe care le am? E ca și cum aș sta la o masă, la o bodegă, și aș bea singur. Ce dracu’ farmec are?

E mai mult decât suficient că „Doar cuvinte” și „Cuvinte simple” au ajuns pe prima pagină a căutărilor pe Google. Cu asta, fără modestie, mă laud.

Dar, mai presus de orice like, share sau dracu’ mai știe ce, e senzația aia de eliberare, libertatea pe care o simt și puterea pe care mi-o dau cuvintele așternute aici. Scriu ce am trăit, ce am simțit, ce am văzut și ce am iubit sau urât o viață întreagă. Despre oameni buni și răi, despre ipocrizia noastră, a tuturor, de zi cu zi, despre societate, familie, educație, despre amicul Micutzu și stereotipul Gică din Căcăieni.

Nu am scris și nu voi scrie vreodată despre politică, sport sau jobul pe care l-am avut o lungă perioadă. Niciunul dintre cele trei domenii nu mă preocupă în vreun fel.

„Cuvinte simple” o să rămână însă pentru mine alinarea pe care am găsit-o în ultimele câteva luni. O parte dintre articolele mele sunt despre cea pe care am visat-o noaptea trecută.

Multe dintre rândurile astea au fost scrise cu lacrimi în ochi. Și atunci când boala ajunsese la capăt. Și atunci, prin spitale. Și apoi, după înmormântare.

Pare lacrimogen ce am scris mai sus? Aș vrea să spun că îți respect opinia, dar mi-am promis să las în urmă orice ipocrizie, așa că, sincer, nu mă interesează dacă dai ochii peste cap. Vrei să citești, citește! Nu vrei? Sunt convins că vei găsi altceva mult mai bun de făcut.

Nu sunt nici mai deștept, nici mai prost decât mulți alții. Nu vreau să învăț pe nimeni nimic și nici nu vreau ca alții să încerce să mă mai schimbe. Nu că n-aș vrea, dar sunt prea bătrân pentru asta.

Că îmi mai scapă vreo prostie, vreun cuvânt vulgar, mai nelalocul lui, vreo expresie mai puțin academică, ăsta sunt: un tip trecut de prima tinerețe, chiar spre capătul celei de-a doua, provenit dintr-un orășel de provincie, care s-a aciuit în București de vreo 30 de ani, care crede în Dumnezeu, își iubește familia și s-a săturat să zâmbească doar ca să „dea bine la lume”.

Sunt cu puțin mai frumos ca dracu’, cum îi stă bine unui bărbat, dar cu siguranță mai gras ca el.

Am crescut cu sarmale, salată de boeuf, ciorbă de fasole, pâine caldă făcută de mamaia, dar n-am nimic împotriva celor care mănâncă croasante, Beef Wellington sau caracatiță cu trufe. Atâta timp cât nu încearcă să mă bage în vreo „specie inferioară”.

Ascult Vivaldi, dar și Gică Petrescu, Bizet, dar și Albatros. Cu același drag citesc „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski și „Noapte bună, Melania!” a Rodicăi Ojog-Brașoveanu.

Mă îmbrac și cu haine luate de la Lidl, și cu altele luate de la Moncler sau Nautica. Depinde ce-mi pică mai repede în mână.

Cam asta se reflectă și în ceea ce scriu.

Amintirile îmi aparțin, personajele nu sunt imaginate, poate uneori puțin amplificate sau, dimpotrivă, atenuate. Nu există și nu va exista niciun nume real, iar cine crede că se regăsește în unele rânduri, cu siguranță nu e el. Sau ea.

Azi a împărțit nevastă-mea. Și pentru mama, și pentru tatăl ei.

Restul sunt doar cuvinte…