Parcă Dumnezeu a vrut să-mi arate cum arată și varianta a doua. Așa, ca să mă scape de întrebări.

Mama a început să se piardă cu mult înainte să dispară.

Demența a evoluat până când nu ne-a mai recunoscut. Dezumanizare, zi de zi. Telefoane primite de prin orășelul în care ne născuserăm:

Privirea ageră și inteligentă a fost înlocuită cu una pierdută și confuză.

I-am luat un câine, ca să aibă un companion. I-a dat să mănânce până a crăpat, săracul. Nu am văzut în viața mea un Beagle cât un dulap.

A găsit o pisică pe stradă și a luat-o să o îngrijească. Mama spunea că a turbat și a atacat-o, de i-a imobilizat două degete.

Trei operații, dintre care una pentru extirparea unei formațiuni maligne.

A trecut prin toate.

Dar mintea i s-a cam dus toată.

Ieșea pe stradă cum apuca, fără să mai aibă vreo noțiune logică despre ce face, unde merge sau ce înseamnă banii.

Au urmat femeile care au îngrijit-o. Unele n-au rezistat, iar una a început să o ia la bătaie.

Unui singur om îi este imposibil să îngrijească un bolnav aflat într-o asemenea fază a demenței.

A trebuit să o ducem la un centru specializat.

Decizia asta o port ca pe o piatră și o voi purta, probabil, toată viața. Știu că era singurul lucru pe care îl puteam face. Știu că acolo a fost îngrijită bine și că oamenii au tratat-o cu blândețe. Și tot mă trezesc uneori noaptea întrebându-mă dacă a înțeles de ce am dus-o acolo și am plecat fără ea. Dacă, undeva în ce mai rămăsese din ea, a simțit că am abandonat-o.

O vizitam săptămânal și, de fiecare dată, îmi spunea că fiu-su nu trecuse niciodată pe la ea.

Eram în fața ei, vorbeam cu ea, dar fiul ei nu venise.

Creierul ei dispărea. Trupul a urmat.

Apoi i s-a făcut rău.

Ocluzie intestinală. Operație. Anus contra naturii. Demența o făcea să nu înțeleagă ce i se întâmplă, să-și smulgă tuburile, sonda, tot ce medicii îi puseseră ca s-o țină în viață.

Trebuia sedată. Sau imobilizată.

Imaginile văzute cândva cu nu mai știu ce bătrâni legați de pat m-au șocat. Cum pot fi unii atât de animale încât să lege un om?

Ei bine, doar cine nu trece prin anumite momente nu înțelege.

Ori sedată complet, ori imobilizată. Primul instinct când se trezea era să tragă de pungi, de tuburi, de sondă. Îi explica toată lumea să le lase în pace, că îi fac bine, iar ea, uitându-se în ochii tăi, într-o clipă trăgea din nou de ele.

Puteai să pui lângă ea zece inși care să o supravegheze. Instinctul de a smulge ceva ce nu înțelegea ce caută acolo dura doar o fracțiune de secundă.

Nu am avut puterea să stau lângă ea și să privesc cum asistentele îi legau mâinile de marginile patului. Ca să nu se rănească. Ca să nu smulgă ceea ce o ținea în viață.

Mama mea, cu mâinile legate, sedată, cu o grămadă de chestii băgate în ea, iar undeva, în creierul ei devastat, poate mai exista o spaimă pe care n-o putea spune și nici măcar înțelege.

La asta mă gândesc noaptea.

A făcut o infecție în spital. Au urmat săptămâni de inconștiență. Apoi iar la centru. Câteva zile. Apoi iar la Urgențe. Și nu orice Urgențe, din alea majore.

Septicemie, peritonită, tumoare malignă agresivă, ceva foarte grav la stomac, rinichi care nu mai funcționează, creier aproape dispărut complet.

Diagnosticele s-au îngrămădit unul peste altul, ca și cum boala voia să se asigure că n-a uitat nimic. Nu știu dacă există vreo boală terminală care să nu apară pe fișele ei de observație.

Și nu are fișe. Are dosare pline de fișe cu toate alea de mai sus, plus o grămadă de „necunoscute”, „grave”, „foarte grave”, „rezervate”.

Intubată, cu opt sau nouă tuburi în trup. Pâlpâie aparatele alea încontinuu, și în stânga, și în dreapta, și deasupra.

Medicii ne spun de o săptămână că starea ei este extrem de gravă. Ne-au recomandat să-i aducem un preot.

I-am adus un preot acum câteva zile. N-a putut să o spovedească. Era intubată, inconștientă, nu mai putea răspunde la nimic din lumea asta. I-a făcut ceva pentru iertarea păcatelor sau ce se mai face într-o asemenea situație.

Am stat acolo, pe hol, și te rogi ca Dumnezeu să n-o mai chinuie. Să o ia lângă tata. Lângă mama și tatăl ei.

Mi-am luat adio.