Birocrație în haine negre
Nu rămâne niciun om neîngropat. Așa zice lumea și cred că chiar așa și este. Nu am văzut pe nicăieri pe cineva lăsat să putrezească pe marginea drumului.
Sunt oameni, probabil fără familie, singuri, singurei, care trec la cele veșnice și „cineva” se ocupă de toate cele: vreun vecin, vreunul cu suflet mare, poate unul cu un interes. Iar dacă nu există nimeni în situația asta, se ocupă statul.
Mă, aș pune eu statul ăsta să se ocupe de hârtiile care trebuie făcute ca să-ți îngropi pe cineva drag, care ți-a murit cu câteva ore în urmă, iar tu numai chef de umblat și de așteptat pe la uși nu ai.
În cazul meu, necazul s-a întâmplat într-o zi de joi, la prima oră.
Am fost anunțat pe la 7 dimineața că asta a fost să fie.
Am sunat la telefonul care era trecut pe internet ca și contact al spitalului.
— Vă fac legătura la registratură.
— Bună ziua, registratura?
— Da.
— Tocmai am fost anunțat că am un deces în familie. Cum să procedez?
— Păi… mai sunați o dată să vă facă legătura la registratura secției unde a decedat.
Mai sun o dată. Ocupat. Și încă o dată. În timp ce așteptam să se „elibereze firul”, mă gândeam de ce naiba nu există un singur loc unde să sune oamenii aflați în situația mea. Că nu cred că sunt sute în fiecare zi.
În sfârșit, reușesc să iau legătura cu „registratura de pe secție”.
— Veniți mâine pe la 8. Să fie hârtiile gata.
— Dacă vreți, trec și astăzi să vă aduc ce mai aveți nevoie să completați, ca să rezolvăm mâine mai repede cu hârtiile alea.
— Nu e nevoie. Ne vedem mâine la 8.
Toate celelalte lucruri erau rezolvate. Trebuiau doar „hârtiile”.
A doua zi, la șapte și jumătate, eram la ușa spitalului.
Pe la 8:30 apare doamna cu hârtiile.
— Ați semnat hârtia la Anatomie Patologică?
— Ce hârtie, doamnă?
— Păi aia în care spuneți dacă vreți sau nu autopsie.
De unde să știu că trebuie și aia?
Am semnat hârtia cu pricina după vreo jumătate de oră.
Pe la 9:30 apare din nou doamna de la registratură.
— Ați completat hârtia cu datele personale?
— Ale cui?
— Ale dumneavoastră. Dați-mi buletinul și certificatul de naștere.
Altă hârtie, altă completare.
Pe la 10 și ceva vine din nou.
— Doamnă, sunt gata… hârtiile?
— Încă puțin, că mai trebuie câteva semnături de la doctori.
Pe la 11 și jumătate a venit cu o hârtie semnată. Certificatul constatator.
Credeam că aia e tot.
Nu.
Du-te la morgă.
Altă hârtie.
Aproape de 12 aveam cele două hârtii de la spital.
La primărie, programul este vinerea până la ora 13.
Am ajuns înainte să pună ăia oblonul.
Era un aparat de la care am luat un bon. Am avut noroc. Era o singură persoană înaintea mea. Erau patru angajați la acel birou de decese. Mi-am închipuit că termin repede.
Dar era vineri.
Doi vorbeau între ei despre concediu. Al treilea bătea ceva la un calculator. A patra, o doamnă, rezolva situația celui dinaintea mea. Douăzeci de minute.
Mă uitam la cei trei oameni. Pentru ei eram la fel de mort ca mortul meu, pe care trebuia să-l ridic după ce obțineam „hârtia” de la primărie.
M-a chemat și pe mine. La celelalte ghișee, angajații se grăbeau să plece.
Am obținut nu una, ci două hârtii: certificatul de deces și autorizația de înhumare.
Era gata?
Nu.
Trebuia să mă întorc cu ele la morgă, ca să-mi elibereze o altă hârtie, ca să pot transporta corpul. Hârtia de îmbălsămare.
Pe la 14 aveam și ultima hârtie.
Hârtia pe care a trebuit să i-o dau preotului ca să aprobe înmormântarea.
După câteva zile, m-am dus la primărie pentru a ridica ajutorul de înmormântare.
Aici, alt automat cu bonuri, dar mergea un singur buton. Nici pe ăla nu-l apăsai tu, ci o doamnă care păzea tonomatul.
Am prezentat toate celelalte hârtii și am mai completat încă patru.
Le-am prezentat la ghișeu, mi-a pus o ștampilă pe colțul uneia dintre ele și m-a chemat exact după o săptămână să ridic o altă hârtie, cu care să merg la casieria din alt sector pentru a ridica banii. Ăștia n-aveau casierie.
Credeam că, odată încheiată înmormântarea, am scăpat și de hârtii. M-am înșelat.
Chiar când aveam impresia că am terminat cu ele, au mai apărut altele.
În maldărul de hârtii al mamei am găsit un carnet de membru CAR. Ni s-a spus că era un CAR de pensionari. Mama contribuise 22 de ani. Erau bani munciți. Am fost să-i ridicăm.
În al douăzeci și treilea an nu mai contribuise, fiind într-o stare medicală complicată și internată într-un centru specializat. Aveam o grămadă de hârtii care atestau asta. Le-am dat și în copie, și pe WhatsApp.
Cazul era considerat „grav”. Trebuia să ajung la sediul central, la București, să discut cu „doamna care se ocupă de chestiile grave”.
Am ajuns și la sediul central.
— Ne pare rău, doamna nu a mai contribuit în ultimul an. Nu are dreptul la nimic.
— Dar, doamnă, am dat la filiala din provincie hârtiile care arată…
— Ne pare rău, dar nu se poate…
Mi-a ajuns până deasupra capului. Am spus că mă duc la un avocat. Nu m-aș fi dus, dar așa am spus atunci.
Doamna de la CAR mi-a cerut din nou hârtiile.
Și m-a pus să fac o altă hârtie în care să explic situația.
Mi-a dat o altă hârtie cu număr de înregistrare.
Peste o săptămână era ședința de analiză a cererii mele.
Mi s-a aprobat cererea. Am fost chemat să completez o altă hârtie. Am ridicat banii de la ghișeu, am mai semnat două hârtii și am primit o chitanță.
Altă hârtie pentru fondul de la CAR. Semnez din nou două hârtii și primesc altă chitanță.
Am acum ditamai mapa cu hârtii, chitanțe, copii, copii ale copiilor și alte hârtii.
Toți banii primiți de la primărie și de la CAR nu acoperă nici jumătate din înmormântare. Nu contează. Sunt bani pentru care mama a muncit și pe care i-a plătit într-o viață de om. La stat și la CAR. Sunt banii ei.
Măi, fir-ați ai dracului cu legile voastre, cu hârtiile voastre, cu indiferența voastră!
Chiar vă e greu să înțelegeți că doliu înseamnă doliu și nu umblat pe la uși, ghișee, primării, secții și altele?
Chiar e greu să înțelegeți că hârtiile voastre sunt pătate de lacrimile noastre?
Înțeleg că trebuie să mergi să recunoști persoana care a scăpat de hârtii, dar nu puteți acolo, pe loc, la spital sau unde naiba vreți voi, să aveți un căcat de sistem integrat în care să rezolvați toată hârțogăraia asta idioată?
Credeți că omului, în acele momente, îi arde de căutat pe net când sunt deschise morga, primăria, capela, CAR-ul și altele?
Credeți că trebuie să știm ce hârtii trebuie completate, câte ștampile trebuie, care este primăria competentă, care sunt procedurile la fiecare instituție?
Stăm ca boii în fața ghișeului vostru și vă rugăm să ne dați o amărâtă de hârtie, ca să ne ducem omul drag acasă.
Dacă n-aș ști că sunteți tâmpiți, aș spune că sunteți diabolici!
După două înmormântări în trei luni, am ajuns să cunosc mecanismul vostru demn de Kafka.
Sunt convins că unul mai greoi decât ăsta nu aveați cum să inventați.
Doamne ferește! Poate, data viitoare, o să ne cereți și o hârtie scrisă de mort, pe timpul cât trăia, în care să vă povestească cum și-a petrecut ultimele zile de viață. Sau poate o să vreți să vă trimită un e-mail imediat ce a ajuns pe lumea ailaltă, cu semnătura electronică a lui Sfântu’ Petru.
Iar dacă ne puneți să scoatem și acel e-mail pe hârtie și apoi să mergem la notar să-l autentificăm, mă las păgubaș. Nu mai vreau să mor.
Descoperă mai multe la Doar cuvinte...
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
