Masa de la capu’ locului

1. Vacanța de vară

Textul ăsta nu e pentru ăia ce au văzut un măgar sau un țap doar la Discovery.

Mai e puțin și se cam duce vara. Se întorc familiile din Tenerife, Mykonos, Antalya ori dracu’ mai știe de unde.

Odraslele sunt plictisite de atâtea muzee, plaje, biserici sau moschei de pe vremea lui Pazvante Chioru, unde am plătit sute de euro să-i culturalizăm. Bine că au avut Wi-Fi la hotelurile alea de 4-5 stele. Au tocit ecranele telefoanelor de la atâta Minecraft, Roblox ori Fortnite. Or mai fi și din ăia care or fi lăcrimat la vreun tablou din Prado sau Versailles, dar în situația mea nu e cazul.

Vârsta… Trec de la una la alta fără să-mi dau seama.

Acum, vreme în urmă, vacanța începea pe 15 iunie și se termina pe 15 septembrie. Fix.

Aveam toată vara la dispoziție. Nu să mergem prin croaziere, city break-uri sau escapade.

Se termina școala, traista cu haine și eram parcați, pentru 3 luni, la mamaia, la curte.

Nu mă plâng. Era chiar ok. Fără teme, fără strictețe, fără părinți pe capul tău, chiar simțeai că e vacanță. Că erau peste tot țânțari, câțiva pureci, țărână cât încape, mai contează? Erai liber.

Însă ceva anume am în cap astăzi și vreau să scriu despre asta.

2. Via nu se culege singură

La începutul toamnei, în partea de sud, începea culesul viilor.

După ce un an întreg fuseseși la săpat, la pus bulimaci, strâns sârmă, la legat, la stropit, la păzit și așa mai departe, venea momentul în care culegeai roadele muncii.

Dimineața, nici nu se lumina bine de ziuă și în fața curții apărea căruța cu „jgheabul”. Cine nu știe ce e ăla, să caute pe Google.

Punea mamaia câteva sacoșe, din alea de „1 leu”, pline cu de toate, o damigeană cu apă, o pătură și o grămadă de căldări goale.

Apoi, ne așezam pe marginea căruței, în stânga și în dreapta jgheabului, și plecam spre vie.

Alături de noi erau și vecinii de la casa din față sau de la aia din dreapta. Că așa erau oamenii pe atunci. Se ajutau.

Pe vremea aia, drumurile nu erau asfaltate. Mergea căruța, te bălăngăneai dintr-o parte în alta, se mai bălega mârțoaga, mai cădea câte o găleată… Dar era o veselie cum rar am mai putut vedea.

Ajungeam la „capul locului”, unde ne aștepta tata, care venise cu mașina.

Fiecare primeam „instrucțiuni”, adică rândul pe care să începem, să nu dăm struguri pe jos, să nu punem frunze în căldări, că „strică mustul”…

Și începea culesul propriu-zis. Luai strugurele cu o mână, trăgeai de el, dacă nu se rupea, foloseai un cuțitaș să tai din acel vrej.

Se umplea găleata, o duceai și o vărsai în jgheab.

Și repetai asta de zeci și zeci de ori.

Dacă aveai baftă să ai pe rândul de lângă tine o babă, erai norocos.

Femeia nu se grăbea, nu apărea distanța aia mare dintre tine și ăla de lângă, ce îl făcea pe taică-meu să mă ia la rost că sunt leneș.

Bă, și ce scoteau babele alea din ele! Atâtea vorbe de duh, povestiri, poante, sfaturi, amestecate cu expresii care de care mai colorate, de ar fi făcut-o și pe o cucoană de la Crucea de Piatră să înroșească.

Aflai, de la maimuțe-ncoace, cine cu cine se ține, câți îi calcă pragul lui țața Lina, pe care îl cară muierea cu roaba când se îmbată la „linie” sau metode de „contracepție” de îți stătea mintea-n loc. Ori sfaturi „bătrânești” despre cum să meargă o familie bine. Asta mi-a rămas și acum în cap: „Bă, băiete, unde nu e pulă-n casă, nu-i mămăligă pe masă.” Ori povestea cu țața Catița, căreia-i murise bărbatul și s-a dus la „una care face, mamă, vrăji, din capu’ satului” și care i-a zis să mănânce, la miezul nopții, o varză fiartă, ce o s-o găsească la intrarea în cimitir, iar în varză a găsit inelul cu care îl îngropase pe bărbat-su. „D-aia, mamă, a albit săraca muiere. Dacă nu mă crezi, s-o pui să-ți arate inelul.” Nu le tăcea gura o clipă și, dacă se mai și nimereau una lângă alta, atunci să te ții.

Râdeam de mă durea burta, culegeam și mă duceam să vărs găleata.

Mă mai ruga și baba de lângă mine s-o duc și pe-a ei și o făceam cu mare drag, abia așteptând să mă întorc și să-i aud vorbele.

Pe la prânz, mamaia dispărea de pe rând și pleca să pună masa.

3. Hai la masă

Mă, nu știu câți ați mâncat la capul viei sau al locului, cum se mai zice.

Dar care ați făcut-o, mă îndoiesc să fi uitat.

Era întinsă pe jos, direct pe pământ sau pe iarbă, o ditamai pătură. La mijloc era o pâine de casă, crescută bine, o bucată mare de brânză, roșii, castraveți, ardei gras, ceapă, ouă fierte, o strachină cu peștișori prăjiți cu o zi în urmă, pui în mujdei de usturoi, șuncă dată cu boia și învelită în ziar, dacă era să fie, câteva bucățele de carne de porc prăjite în untură…

Ne spălam mâinile cu apă direct de la damigeană și ne puneam în jurul acelei pături, fiecare unde nimerea.

Când ne așezam, scotea mamaia o sticlă de 1 litru cu țuică, din aia de prăștină, făcută cu un an în urmă.

Ca să „scape” țuica un an întreg de tataie, avea mamaia o tehnică de te lăsa mască.

Atunci, în octombrie-noiembrie, când puneau cazanul cu borhot la fiert și ăla bătrânul era în culmea fericirii și mai neatent, mamaia „deturna” traseul câtorva litri pe care îi punea în sticle, le punea bine un dop de plută și apoi le îngropa în curte. Număra de la gardul de la fântână 9 pași și punea prima sticlă; încă 9 pași spre zarzărul din față și mai punea una și așa mai departe.

Și așa scăpa țuica de gâtlejul înfometat până la culesul viei.

Masa aia de la vie are un gust aparte. Ai mâinile mânjite de roșeața strugurilor, soarele te bate în cap, apa a fost rece dimineața, dar acum era călâie.

Ne dădeau și nouă, ălora mici, câte o jumătate de ceșcuță, că nu era ca acum, când, ferească Ăl de Sus, „alcoolul este interzis minorilor”. Și d-aia nu beau unii mai dihai decât bea tataie!

Rupeai din toate, râdeai, ascultai pe ăla din dreapta, din stânga, mai înfulecai și parcă n-ai fi vrut să se termine niciodată.

Când era veselia mai mare, îl auzeam pe tata, care ne strica cheful, și ne ridicam cu greu să ne întoarcem „pe rânduri”.

Mai avea dracu’ chef de muncă!

Dacă înainte de masă gălețile parcă zburau spre jgheab, apoi… intrase jgheabul în depresie.

Mai de voie, mai de nevoie, terminam de cules și luam drumul înapoi spre casa lui mamaia.

4. Copilărie în jgheab

Intra căruța cu jgheabul în curte, dezlega nenea ăla calul, ne lăsa drăcovenia aia până a doua zi și pleca spre casa lui.

Pentru noi începea etapa a doua din „ziua de cules via”.

Butoaiele erau curățate și așteptau cuminți în beci să vină mustul.

Tata și tataie montau „zdrobitorul” și „storcătorul”, noi ne spălam bine pe picioare și apoi ne urcam în jgheab și „călcam” strugurii.

Senzația aia pe care o ai când apeși cu laba piciorului pe grămada imensă de struguri e unică. La început, se tasau ușor, apoi începea să iasă mustul din ei și piciorul intra din ce în ce mai adânc.

În partea din spate a atelajului ăstuia era un cep, sub care mamaia punea o albie mare de lemn, aia în care făcea pâinea. Când creștea nivelul mustului din jgheab, scotea cepul și mustul curgea cu o presiune foarte mare.

Acolo era tataie, care avea o cană mare cu care punea mustul în găleți, găleți ce erau duse direct la butoi și vărsate în el.

Chestia asta cu călcatul strugurilor dura vreo 1-2 ore, până când mustul abia mai picura.

Apoi, urma etapa a treia.

Se punea cepul la loc și începeam să cărăm cu gălețile grămezile alea de struguri zdrobiți din jgheab la zdrobitor și storcător.

Aici începea o mică dispută între tata și tataie. Taică-meu voia să stoarcem cât mai tare strugurii ca să iasă mai mult vin, fapt ce intra în contradicție cu ce voia tataie, care dorea să mai rămână mai mult must în prăștină ca să facă țuică mai multă.

Tataie se uita mai chiorâș, ne mai făcea un semn, mai ne prefăceam că am ajuns la punctul în care nu se mai putea strânge drăcia aia și așa era salvată și țuica și vinul.

Învârteam la manivela aia de ne găseau damblalele.

Terminam un storcător, scoteam protecția aia de lemn, luam cu mâinile prăștina și o băgam direct în saci.

Apoi din nou la găleată, cară din jgheab, pune bucățile alea de lemn deasupra și dă-i la manivelă.

Se umplea un butoi, apoi celălalt, apoi…

Undeva, pe la 11-12 noaptea, era gata ziua de cules via.

Ultimul storcător nu îl mai strângeam, cică să mai curgă până dimineața.

Punea mamaia furtunul și spăla omului jgheabul, spăla pe jos unde lucraserăm noi la storcător și zdrobitor și apoi toată poteca pe unde căraserăm gălețile de must și se făcuse o ditamai dâră.

Adormeam neîntors și în cap aveam poantele babei de pe rândul de lângă mine. Râdeam în somn ca prostu’.

5. S-a terminat?!

Dădea bruma, făceau țuica la cazan.

Tăiam porcul și făcea mamaia țuică fiartă în timp ce molfăiam la urechile pârlite ale purcelului.

Trecea iarna, începeam iar cu săpatul, strâns sârma, reparat bulimacii și așa mai departe.

Venea din nou vremea de cules, nu mai foloseam jgheabul și puneam strugurii direct în saci și foloseam doar zdrobitorul și storcătorul.

Ce rămăsese la fel era masa de la capul locului și gustul mustului.

Au trecut anii. Mulți ani.

Via aia e acum un teren viran pe la care nu am mai dat de vreo două decenii.

Au dispărut bulimacii, sârma, vrejurile, magazia de unelte, via din stânga, aia din dreapta…

Cât vezi cu ochii e un câmp jalnic, undeva la marginea unui orășel.

Pe străduța unde am copilărit e pustiu.

Mai e în viață o singură vecină cu care, din când în când, mai povestim de acele vremuri.

De semințele mâncate în fața porții. Nu despre cât consumă un SUV hibrid.

De sarmalele fierte de mamaia trei zile la botezul mai nu știu cui. Nu despre restaurante cu stele Michelin.

De culesul viei și bucuria copiilor de pe atunci. Nu despre admiterea la colegiile naționale.

Îmi strânge mâna în mâinile ei și mă roagă să nu uit.

Plec de la ea, trec prin fața curții, altădată atât de dragă, și îmi răsună în cap vorbele lui tata, când se oprea mustul din fiert și dădea cep la butoiul cu vin: