1. Nu e diferit. E doar greu de dus.

Dumnezeu a vrut să facă lumea mai interesantă. Unul să fie înalt, altul scund, unul frumos, altul simpatic, unul deștept, altul măcar bun la suflet, că nu puteau să încapă toate calitățile pe aceeași fișă de producție. Unul să știe să repare o priză, altul să bată mingea, unul să cânte la flaut și altul să taie frunza la câini.

Până aici, nimic de reproșat.

Problema e că, după primele exemplare, ori s-a grăbit, ori s-a plictisit, ori a lăsat treaba pe mâna unui ucenic. Pentru că au apărut și oamenii ăia care nu sunt diferiți în niciun sens frumos. Sunt doar enervanți. De mici. Din fabrică.

2. Era bou de mic

Ăla care nu putea să stea niciodată într-un colț al lui. Nu putea să se joace normal, să râdă normal, să piardă normal, să tacă normal. Trebuia să se bage în seamă. Trebuia să aibă el ceva de spus. Trebuia să fie atent la ce fac ceilalți, nu ca să intre în joc, ci ca să strice jocul.

Dacă jucai fotbal, el hotăra că nu fusese gol. Dacă era în echipa ta, cerea mingea și o pierdea. Dacă nu i-o dădeai, se supăra. Dacă pierdeați, era vina voastră. Dacă nu-l luai în echipă, spunea că e un căcat de sport pentru proști. Dacă se lua unul de el după ce vă frecase două pauze, se mira de ce-l bate lumea.

Adevărul e că unii copii nu sunt excluși fiindcă sunt prea sensibili pentru lumea din jur. Sunt excluși fiindcă sunt niște mici nesuferiți care fac din orice joacă o corvoadă.

Și îl știi. Era ba prea mic, ba prea gras, ba prea slab, ba cu nasul mare, ba cu urechile ieșite, ba cu vocea aia care irita numai când răspundea „prezent” la catalog. Făceau copiii mișto de el, da. Fetele nu-l băgau în seamă, da. Unele se uitau la el și râdeau, altele făceau ceva și mai rău: nici nu-l vedeau.

Dar, să fim serioși, nu totul pornea de la cum arăta. Omul avea și darul să termine ce începuse fața.

Se băga în seamă ca prostul. Se ținea după tine. Avea una-două idei în cap și încerca să te frece cu ele până îți venea să-i dai o carabă peste felinare. Nu conta că voiai să joci, să mănânci, să mergi acasă sau să vorbești cu fata aia care, în sfârșit, se uitase două secunde la tine. Venea și el. Lipit. Cu părerea. Cu explicația. Cu dreptatea lui.

— Bă, da’ nu e așa, stai să-ți spun eu…

Nu voiai să-ți spună. Nimeni nu voia să-ți spună. Dar el îți spunea.

Îi ziceai:

— Bine, mă, cum spui tu.

Un om normal ar fi înțeles că discuția s-a terminat. El credea că i-ai dat cuvântul pentru partea a doua.

— Nu, că tu nu înțelegi. Eu nu zic doar așa. Ideea e că…

Și iar. Și iar. Și iar.

Nu mai conta dacă avea dreptate. Chiar dacă, printr-un accident nefericit, avea dreptate, după zece minute de stat cu el începeai să ții cu minciuna numai ca să-l vezi pierzând.

Pâra. Asta era una dintre marile lui calități. Pâra cu tragere de inimă. Nu pentru că-l nenorocise cineva și nu mai avea unde să se ducă. Nu. Se ducea la doamna pentru orice rahat, cu aerul ăla de om care face ordine în țară.

— Doamna, ăla a zis…
— Doamna, ăla a făcut…
— Doamna, ei nu mă lasă…
— Doamna, nu e corect…

După care ieșea în pauză și își lua partea de educație pe care școala n-o avea în programă.

3. A crescut, dar n-a trecut mai departe

Anii au trecut, iar el n-a înțeles nimic. A rămas cu ideea că ceilalți aveau ceva cu el. Că nu l-au apreciat. Că era mai deștept decât ei. Că fetele erau proaste, băieții erau răi, profesorii nu vedeau ce valoare au în față.

Nu i-a trecut nicio clipă prin cap că, poate, îl pricepuseră toți perfect.

Nu era un diamant ascuns în noroi. Era doar boul clasei.

Numai că boul clasei crește și el. Îi apare barba, își cumpără haine mai bune, mai citește câte ceva, mai prinde niște vorbe de la unii mai deștepți decât el și, dintr-odată, nu mai pare copilul care te pâra la doamna. Pare om serios. Uneori chiar pare interesant, până începe să vorbească mai mult.

După aia îl recunoști imediat.

E tot el.

Nu mai spune „nu e corect”. Spune că lucrurile trebuie privite dintr-o altă perspectivă.

Nu mai pârăște la învățătoare. Acum te reclamă moral, îți explică unde ai greșit ca om.

Nu mai plânge că nu-l bagă fetele în seamă. Spune că femeile din ziua de azi sunt superficiale, proaste și nu mai apreciază bărbații adevărați.

Nu mai stă pe marginea terenului supărat că nu-l aleg băieții în echipă. Acum stă la o masă și povestește că el n-a vrut niciodată să aibă prieteni mulți, pentru că nu suportă falsitatea.

Sigur. Asta era problema.

Nu faptul că, și la patruzeci de ani, te prinde într-un colț cu aceeași poftă de a te toca la cap pe care o avea în clasa a patra.

4. La masă, la serviciu și în dragoste

Îl întâlnești la un grătar. Toată lumea e normală: unul pune carnea, altul umple paharele, două femei râd, un copil aleargă cu o felie de pâine în mână. Cineva spune că a fost la mare și a fost bine.

Atât îi trebuie.

— Eu nu înțeleg oamenii care mai merg pe litoralul românesc…

Și începe.

Omul spusese că s-a bălăcit și a mâncat hamsii. Nu ceruse o analiză despre prostul gust, condiția românului și decăderea concediului modern. Dar idiotul are deschis robinetul și nu-l mai închide nimeni.

Când termină cu marea, începe cu educația copiilor. După aia cu femeile. După aia cu mâncarea. După aia cu țara. După aia cu oamenii, în general, care, spre deosebire de el, nu mai înțeleg nimic.

Până și câinele de lângă masă începe să se uite în altă parte.

La serviciu e același, doar că acolo nu poți să-i spui să mai tacă dracului, fiindcă poate e șef sau colegul cu care împarți ani de zile câțiva metri pătrați de birou.

Aveți de hotărât un lucru simplu: puneți butonul în stânga sau în dreapta.

Unul zice:

— Eu aș zice în dreapta. Se vede mai bine.

Altul:

— Da, în dreapta. Perfect.

Toată lumea e gata să plece.

Numai el își drege glasul:

— Eu cred că problema nu este unde punem butonul. Problema este ce comunicăm prin alegerea asta.

Și s-a dus dracului ziua.

Începe cu butonul, ajunge la experiența utilizatorului, de acolo la identitatea proiectului, apoi la lipsa de viziune a echipei și, după patruzeci de minute, nu mai știe nimeni nici unde trebuia pus butonul, nici de ce mai trăiește.

Nu aduce nicio soluție. Dar iese din ședință mulțumit, cu fața omului care tocmai a salvat firma de la prăbușire.

El a contribuit.

Voi v-ați pierdut dimineața.

În dragoste e și mai frumos, fiindcă acolo nu poți să pleci după primul monolog. La început nu-l vezi. Sau îl vezi, dar ți se pare interesant. Zici că are personalitate. Că nu e ca toți ceilalți. Că vorbește altfel. Că simte altfel.

Normal că nu e ca toți ceilalți. Ceilalți măcar mai știu să se oprească.

La început îți trimite mesaje lungi. Îți spune că nu s-a simțit înțeles de multe femei. Că el nu poate avea relații banale. Că pentru el lucrurile sunt intense. Tu, dacă ai ghinion, crezi că intens înseamnă viu.

Nu. Uneori intens înseamnă doar că omul te va freca la icre mai des și mai mult.

După câteva luni nu mai poți spune nimic fără să fii întoarsă pe toate părțile.

Îi spui că te-a supărat.

— Nu cred că te-am supărat eu. Cred că s-a activat ceva în tine. Ești prea sensibilă.

Aha. El n-a făcut nimic. S-a activat ceva.

Îi spui că nu te-a ascultat.

— Cred că ai o nevoie foarte mare de validare.

Nu. Poate doar ai vorbit tu peste mine o oră, cretinu’ dracului.

Îi spui că vrei o seară liniștită, fără discuții grele.

— Eu nu pot trăi superficial. Trebuie să înțelegi că…

Nici tu nu mai poți trăi, dar din alte motive.

Și în pat trebuie să fie el special. Nimic simplu, nimic omenesc, nimic de la Dumnezeu lăsat așa cum e. Trebuie să simți într-un anumit fel, să vrei într-un anumit fel, să nu fii prea nu știu cum, să fii mai nu știu ce. Până ajungi să-ți dorești să nu se termine prea repede, nu din plăcere, ci ca să obosească mai mult, pentru a nu mai avea vlagă să înceapă discuția de după.

După un timp, te întrebi ce dracului ai văzut la el.

Răspunsul e simplu: n-ai fost în clasa lui.

Dacă erai, îți spunea oricine din pauza mare:

— Nu te băga. Individul e un idiot.

5. „Așa sunt eu.” Da. Tocmai asta e problema.

Dar el are și răspunsul final, acela cu care închide orice reproș:

— Așa sunt eu.

Da. Știm.

Asta este toată problema.

Așa erai și la opt ani, când stricai jocul. Așa erai și la paisprezece, când te țineai după fete și nu înțelegeai de ce fug de tine. Așa erai și la douăzeci, când te credeai neînțeles. Așa ești și acum, când îți spui că ești matur, profund și diferit, deși lumea te suportă cu aceeași expresie cu care te suporta și în pauza mare.

„Așa sunt eu” nu este explicație. Este recunoaștere.

Nu ești respins pentru că ești prea special.

Nu rămâi singur fiindcă simți prea mult.

Nu te evită oamenii pentru că spui adevărul.

Te evită pentru că ești lipicios, obositor, te bagi unde nu te cheamă nimeni și nu știi să te oprești nici după ce omul a început să se uite disperat după ieșire.

Dumnezeu a vrut să ne facă diferiți. Poate n-a fost o idee rea. Dar la unii trebuia să mai lucreze puțin înainte să le dea drumul prin lume.

Sau măcar să le pună un semn la gât:

Nu-l întreba ce părere are. Nu mai scapi.