Mamaia

Zilele trecute, tot căutând pe YouTube una-alta, am dat peste „Revelioanele de altădată” de la TVR. Unii probabil își mai aduc aminte de scenetele cu Amza Pellea, Toma Caragiu, Dem Rădulescu ori Stela Popescu, de muzica Angelei Similea, a Corinei Chiriac, a lui Ion Dolănescu sau a Mariei Ciobanu.

Alte generații au „prins” Vacanța Mare, Divertis și protagoniștii telenovelelor de pe Acasă sau, mai încoace, pe Dan Negru, Vali Vijelie ori Tzancă Uraganu.

Un lucru avem mulți dintre noi în comun, indiferent de anul în care ne-am născut: amintirile.

Uitându-mă la Nea Mărin, care tot povestea de Sucă, mintea mi s-a dus într-o cămăruță mică ce avea doar un pat pe care abia încăpeam, pe orizontală, patru inși, o plapumă groasă, o măsuță și un televizor alb-negru.

Era aproape miezul nopții. Eram alături de mamaia și tataie și râdeam în hohote când Toma Caragiu îi spunea unuia care scria fabule la ziarul local: „Foaie verde drum de fier, mi te paște un transfer.”

Afară ningea. În cămăruța făcută din pământ bătătorit, pe soba din colț era o tigaie cu pomana porcului și o olicică cu sarmale, iar pe masă trona farfuria cu salată de boeuf, niște tobă, caltaboși, murături și o cană de vin roșu.

Mirosul ăla amestecat de mâncăruri, al lemnelor ce trosneau în sobă, al iernii pe care o simțeam ori de câte ori mamaia mai deschidea ușa mi-au intrat în suflet. Iar unicul bec chior, care atârna de un fir gros în tavan, aducea o lumină specială, pe care doar cei ce au trăit așa ceva o cunosc.

Unii au cele mai frumoase amintiri ale copilăriei cu părinții, cu cadourile primite în ajun de Crăciun, cu o casă mare în care alergau în picioarele goale. Eu le am cu mamaia și cu căsuța ei din chirpici de la marginea unui orășel.

Nu era, săraca, prototipul bunicii de astăzi, educate, pe care o vezi stând pe marginea unei canapele, îmbrăcată elegant, tunsă modern și cu un zâmbet larg pe față.

Dimpotrivă, știa doar să se iscălească și să numere banii, avea mereu un batic pe cap, ilic, fustă înflorată cumpărată din bâlci și mâinile crăpate de muncă.

Era sărăcie lucie pe vremea aia. Mai ales iarna. Nu găseai de niciunele. Dar femeia asta știa cum să facă din bici cal, căruță și apoi să mai și pleznească. Lua din pod porumb uscat și fierbea boabele alea o zi întreagă până se înmuiau. Punea ceapă în tigaie și deasupra răsturna un borcan de „ciorbe” făcute peste vară. Lua feliile de pâine, le trecea prin ou, le prăjea și deasupra punea puțin zahăr. Pâinea era pe cartelă, puțină, dar sâmbătă de sâmbătă frământa făină, apă și drojdie și făcea pâine în cuptorul din curte, un cuptor făcut din pământ și paie.

Mergeam la colinde. Ne făcea steaua din fundul de lemn pe care toca legume și carne. Îl împodobea cu hârtie creponată și decupa boii din vreo revistă a lui tataie.

Privind acum în urmă, sărbătorile noastre de iarnă nu aveau nimic în comun cu ce vezi la televizor. Dar erau fantastice.

O femeie de o modestie și o discreție duse la extrem, de o bunătate fără margini, dispusă să sacrifice tot pentru nepoții ei.

Neavând școală, muncea la CAP, cu ziua, cum se făcea pe vremea aia.

Era o vară fierbinte, de-abia puteai să stai în bătătură. Mamaia pleca, cum se lumina de ziuă, la „câmp”. Un cărucior, o damigeană cu apă, o bucățică de brânză, două-trei roșii și un colț de pâine. Mergea aproape cinci kilometri până ajungea la „capul locului”. Muncea până seara și pe la șase ajungea acasă. Chipul îi era plin de țărână, iar transpirația care îi curgea continuu lăsa dungi pronunțate. În mână ducea o căldărușă de trei kilograme cu cartofi sau ce îi mai lăsau să ia de la colectivă.

Primul lucru pe care îl făcea era să se spele pe față. Apoi se apuca să ne facă de mâncare, uda curtea cu apă luată din fântână și, spre seară, „lua ceva în gură”.

Niciodată nu s-a plâns de nimic. Că o durea ceva sau că nu avea timp. Nu arăta nemulțumiri, supărări, angoase sau anxietăți.

Curtea nu era mare, dar cumva găsea loc să pună peste tot câteva fire de roșii, de ardei gras. Pe gard erau castraveți și mereu găseam „bio” la noi.

Un singur lucru nu ne lipsea: brânza. Erau vreo doi ciobani în zonă și, indiferent de sacrificii și lipsuri, în holișorul ăla mic era un borcan de sticlă cu brânză băgată în saramură.

Făcea mămăligă, ne punea bucățele de brânză în ea și apoi ne făcea niște cocoloașe de te lingeai pe buze.

Sau ne făcea „cococi”. Cocociul este un fel de lipie. Din aluatul de pâine lua un boț, îl întindea foarte subțire și îl arunca în cuptor înainte să bage pâinea. Îl scotea cu tăciuni lipiți, îi bătea puțin pe o parte și pe alta și apoi ni-l întindea să „ne omorâm foamea”. Fugeam cu cocociul la borcanul de brânză, îl desfăceam la mijloc, băgam înăuntru brânză, luam o roșie de pe primul vrej care ne ieșea în drum și un castravete de pe gard. Ăsta era gustul copilăriei mele.

Nu știu ce mai fac astăzi bunicii pentru nepoții lor. Probabil, într-o formă sau alta, o grămadă de sacrificii.

Spuneam că mergea kilometri întregi, pe jos, pe o temperatură caniculară, la „jobul” ei de la CAP. Când am crescut, am aflat că tataie îi dădea bani de rată, dar săraca femeie punea deoparte un leu și jumătate cât era dusul și un leu și jumătate cât ar fi trebuit să dea la întors, ca să strângă bani pentru noi, pentru bâlciul din august.

Ne lua la fiecare câte un tricou și o pereche de teniși de Drăgășani. Dacă mai rămâneau bănuți, poate și o minge de 19 lei, că din alea de 35 nu avea bani. Singurul lux pe care și-l permitea, și nu întotdeauna, era să-și cumpere doi mici, pe care îi mânca parcă vinovată.

Tata era un om mai aspru și mai axat, aproape tot timpul, pe serviciul lui. Eu eram copil. Probabil nu cel mai cuminte. Mamaia lua asupra ei toate prostiile mele și încerca să mă apere de pedepsele paterne, uneori poate disproporționate. Ea făcea toate relele mele, cu toate că habar nu avea ce făcusem.

A fost oaza mea de liniște, locul în care mă simțeam copil, mă simțeam protejat, iubit și răsfățat. Singurul.

Anii au trecut și am plecat la școală. Apoi la serviciu.

M-a sunat mama că pe mamaia o durea burta. A venit la București să o duc la spital să văd ce are.

Eram la începutul vieții de adult. Stăteam în chirie. Abia reușeam să supraviețuiesc de pe o zi pe alta.

Pentru mamaia m-am împrumutat de unde am putut, am luat și eu ce era mai bun și am vrut să o răsfăț.

A venit cu autobuzul și ne-a adus „de împărțit”. O strachină cu orez și o pulpă de pasăre. Și o lingură mare.

A stat la mine câteva zile. Veneam seara și o găseam cu acul în mână, făcând tiv la vreo pătură pe care o găsise în casă, cârpind vreo pereche de ciorapi sau ștergând cu o cârpă bucătăria. Mâncarea pe care i-o lăsasem era aproape neatinsă.

O certam că nu mănâncă, că nu mai trebuie să ne lase nouă pieptul și „cotoaiele” de pui, iar ea să mănânce gâtul și ghearele.

Stătea atât de cuminte întinsă pe canapea și nu spunea nimic. O durea și nu știam.

Dar probabil cel mai mare regret al vieții mele este că, luat cu munca și cu o perioadă extrem de încărcată la serviciu, în loc să merg eu cu ea la spital să-i facă analizele, am trimis pe altcineva în locul meu.

M-a sunat de la spital să mă întrebe dacă să-i facă ecografie sau CT.

Sincer, habar nu aveam ce înseamnă una sau alta. Omul mi-a spus că fiecare arată ce e „înăuntru”, dar că CT-ul costa cam două milioane și că trebuie cu programare. Nu aveam banii ăia, dar puteam face un CAR, puteam să mă mai împrumut, puteam…

Dar nu am făcut-o. Poate dacă m-ar fi dus capul să înțeleg că CT-ul era ceva mult mai elaborat decât ecografia, poate dacă aș fi bănuit că e o problemă gravă, poate dacă…

Mamaia era un fel de Superman în mintea mea. Nu avea cum să pățească ceva grav. Doar o durea burta. Ecografia arăta și ea, nu? Aialaltă costa două milioane și nu-i aveam.

Dacă aș fi știut, cu siguranță aș fi donat sânge până secam sau m-aș fi ipotecat bucată cu bucată din mine.

I-au făcut ecografie. Avea niște pietricele pe la stomac. Nu era chiar așa de grav.

Era februarie.

Prin martie, mama a adus-o la Fundeni. I-au făcut CT sau RMN. Mi-a dat numărul de telefon al doctorului. L-am sunat seara.

Am rămas ca lovit de trăsnet.

Eram în stare de orice pentru mamaia.

Era 3 martie.

L-am făcut pe doctor în toate felurile. Că se crede Dumnezeu, că habar nu are ce spune…

Omul m-a ascultat liniștit. Nu eram, cu siguranță, primul care reacționa așa.

Mi-a urat multă putere.

Au urmat cele trei luni. A fost internată la spital, în orașul reședință de județ. Acum, dintr-odată, aveam și timp, și bani să merg la ea. Și am fost. Am fost chiar să o scot din spital și să o aduc acasă.

Eram în mașină. Ea, cu tataie, pe bancheta din spate. O priveam în oglinda retrovizoare. Nu părea foarte schimbată. Cuminte, cu mâinile încrucișate în poală, cu un batic verde cu crenguțe, cu o privire care parcă cerea iertare că m-a pus pe drumuri.

Doctorul a avut dreptate la virgulă.

Mănânc zilnic cu acea lingură adusă de mamaia. Este cel mai valoros lucru din viața mea. Mă ajută să nu uit și să nu repet. Este blestemul meu, dar și liniștea mea.