Ai fost o fetiță săracă, crescută pe o uliță amărâtă, la capăt de țară. Nici chiar sat, dar complet rupt de lumea civilizată. Mă-ta și tac-tu abia aveau bani să îți cumpere o rochiță, ca să nu mergi în zdrențe la școală.

Ai fost o elevă foarte bună, ascultătoare, optimistă și ai reușit să pleci la facultate, la București. Nu ai intrat la ingineri, dar ai ieșit un subinginer bun.

La facultate ai cunoscut un bărbat care ți-a devenit soț, iar repartiția v-a trimis în orășelul în care te-ai născut.

Ai făcut doi copii, pe care i-ai iubit, dar mai presus de ei a fost bărbatul tău, cu care aveai de gând să îți petreci bătrânețea.

Ai trăit mereu în umbra acelui om, care a însemnat totul pentru tine.

Copiii ți-au plecat la casele lor, au rostul lor, au făcut școală multă, o duc bine. Ai chiar și un nepot.

Într-o zi a murit mama ta. Ai plâns-o, ai îngropat-o și i-ai făcut pomenile până la șapte ani.

Când să scapi de hainele negre, ți-a murit soțul. Lumea ta. Ai împietrit, l-ai îngropat și i-ai făcut pomenile până la șapte ani.

Hainele negre te-au iubit.

Când să le lepezi din nou, a murit taică-tu. L-ai îngropat și pe el.

Nu ai avut concedii decât la Căciulata, unde mergea bărbatul tău să bea ape termale. La mare ai fost o singură dată, în urmă cu vreo treizeci de ani.

Nu ai deranjat vreodată pe nimeni.

Ai fost ștearsă. Aproape invizibilă.

După trei înmormântări, din șapte în șapte ani, ca un ceasornic, mintea ta a început să se degradeze.

La început te repetai. Apoi ai început să uiți ce ai făcut ieri. Apoi ai început să îți uiți cuvintele. Și, în cele din urmă, copiii.

Mintea ta a rămas cumva la nivelul copilăriei.

Ai început să uiți apa deschisă. Să nu mai știi să umbli la aragaz. Să uiți să îți iei pastilele.

Ai uitat unde e baia. Ai uitat cum să te îmbraci. Ai uitat tot ce știe orice om.

Copiii ți-au adus mai multe asistente să stea cu tine. La început le-ai respins. Apoi te-au respins ele pe tine. Și chiar una te-a lovit și și-a bătut joc de tine.

De tine.

De femeia care cândva fusese cineva, care muncise, care ținuse oameni și lucruri în ordine și avea doi copii mari la București.

De tine, cea pentru care bărbatul tău nu a mai avut răbdare să îmbătrâniți împreună.

De tine, omul blând care nu făcuse rău niciunei muște.

Ai ajuns la un centru specializat pentru oameni cu boala ta. Era frumos. La început ai crezut că ești la hotel. Apoi acasă. Apoi în stațiune. Iar acasă.

Corpul ți s-a degradat. Mintea nu mai e mai deloc. Parcă ar fi un cauciuc de mașină din care au rămas doar sârmele și două-trei petice negre, de câte un centimetru.

Nu era de ajuns.

Ai făcut și un amărât de cancer. Și o ocluzie intestinală. Și o septicemie generală.

Tu, care nu ai plecat mai mult de două zile din orășelul tău în ultimii cincizeci de ani, ești plimbată între Babeș, Sfântul Pantelimon și Universitar, între urgențe majore și ATI, de au început să te cunoască și oamenii de la SMURD.

Nu mai deschizi ochii.

Respiri.

Poate simți ceva. Poate nu.

Poate azi e ultima zi. Poate mâine. Poate în altă zi.

Nu mai ești tu de când nu ți-ai mai recunoscut copiii.

Nu mai ești tu de când i-ai sunat din mijlocul casei tale să vină să te ia, că ești rătăcită în oraș.

Nu mai ești tu de când hainele negre ți-au intrat în suflet, în ultimii douăzeci și unu de ani.

Nu mai ești tu de când bărbatul tău s-a stins, în câteva clipe, în brațele tale.

Nu știu acum ce simți în patul de la ATI, de la Universitar. Ești sedată. Inconștientă. Cu demență în ultima fază. Cu cancer avansat. Cu tubul care îți iese prin burtă. Cu sondă. Cu perfuzii cu noradrenalină și cine mai știe ce substanțe îți bagă doctorii în tine.

Poate simți că ești iar copilul ăla sărac din orășelul de provincie.

Poate îți revezi bărbatul cu care sperai să îmbătrânești.

Poate îți mai aduci aminte măcar numele copiilor tăi.

Poate Dumnezeu își va aminti de tine.

Ai suferit destul.

Nu ai fost perfectă.

Nu mai ești tu. Dar ești încă și vei rămâne mereu mama.