Ceasul care s-a oprit o clipă

Nebunia

Nu e o glumă, e aritmetică. Adevărul nu se votează, dar se numără. Dacă douăzeci de mii de oameni spun că e noapte și tu spui că e prânz, n-are nicio treabă cine are ceasul bun. Are treabă cine are gura mai mare. Nebunia, în esența ei, nu e boală individuală. E simplă statistică. Ești nebun când ești minoritar, nu când greșești.

Nu știu dacă există un asemenea oraș și, dacă există, probabil că oamenii de acolo s-au obișnuit de mult cu treaba asta. Ceasul din gară arată trei și douăzeci, ăla de la primărie cinci fără un sfert, la biserică bate de șapte pe la prânz, iar pe Fane, care vinde covrigi în colț, îl doare fix în cur. Oricum n-are ceas. Deschide prăvălia când se scoală și închide când termină marfa.

Viața merge înainte. Trenurile vin când vin, oamenii întârzie cât întârzie, soarele răsare fără să întrebe primăria și, cumva, toată lumea s-a înțeles că asta e ora. Nu pentru că timpul ar fi ceva pe care te poți înțelege cu el. Ci pentru că, dacă suficient de mulți oameni cad de acord asupra unei minciuni, minciuna devine mai tare decât soarele.

Numai tu ai un ceas bun. Sau așa credeai.

La început nici nu te-ai gândit prea mult la asta. Te uiți la el și vezi douăsprezece. E douăsprezece, ce mare căcat? Soarele e sus, ți-e foame, nevastă-ta ți-a spus de dimineață că la unu pune masa, toate semnele cunoscute de om de când lumea par să-ți spună că ceasul n-are nimic. După care ridici ochii și vezi că ceasul din piață arată zece seara.

Sunt sub el vreo douăzeci de inși. Niciunul nu pare mirat. Unul începe să caște.

— Bă, ce zi lungă a fost!

Soarele îi orbește, dar unul câte unul pleacă să se culce.

Te uiți în jur să vezi dacă filmează careva, dacă e o glumă din aia care mai apare la televizor. Nimeni. A rămas pustiu în jurul tău.

Te uiți la ceas. Douăsprezece și zece. Îl apropii de ureche. Tic-tac, tic-tac, merge săracu’. Îl întorci pe spate, îl scuturi puțin, deși n-ai niciun motiv. Soarele e sus, ceasul are limbile unde trebuie.

Oameni nebuni!

Sau poate că tocmai ai descoperit lucrul ăla pe care nimeni nu vrea să-l descopere: că a avea dreptate, singur, nu-i o victorie. E mai mult un rahat de condamnare. Lumea nu te iartă că ai dreptate. Te izolează pentru asta. Ai vrut adevărul? Poftim, ține-l. E greu, e rece și nu-l vrea nimeni de la tine, nici cadou.

Te oprești să bei o bere la cârciuma de lângă stadion. E deschis. Răsufli ușurat. Bine că n-au înnebunit și ăștia.

Ceri o halbă.

Nu se poate, nu se vinde alcool cu o oră înainte de începerea meciului.

— Păi da’ meciul e la șapte diseară.

Oamenii din jur se uită mirați la tine. Te uiți pe perete, la ceasul ce atârnă deasupra tejghelei.

Șase și douăzeci.

Fir-ai al dracu’ de ceas! Și voi, de țicniți.

Nebunia colectivă nu vine niciodată cu cămașă de forță. Vine cu regulament. Nu se vinde bere înainte de meci pentru că scrie undeva pe-un act. Instituția nu întreabă cerul. Întreabă hârtia. Și hârtia, odată semnată, bate soarele la orice tribunal.

Acasă

Grăbești pasul și ajungi acasă, așteptând să-i povestești neveste-tii ce au pățit oamenii din oraș. Nu e acasă. Și nicio mâncare pe masă.

Pui mâna pe telefon și o suni. Are programare la unghii, dar ajunge până la zece și la unsprezece și jumătate friptura e gata. Ai uitat că are programare la pedichiuristă la opt dimineața?

Îți tragi singur o palmă. Te uiți la ceas.

Douăsprezece și jumătate.

Îți mai tragi una. Te uiți iar.

Douăsprezece și treizeci și unu.

Palma aia n-o dai nebunilor. Ți-o dai ție. Fiindcă pe stradă mai poți crede că restul au înnebunit, dar când persoana care doarme lângă tine în fiecare noapte îți spune, calmă, o oră imposibilă, începi să te întrebi dacă nu cumva nebunul ești tu.

Te pui să tragi un pui de somn și speri că, atunci când te vei trezi, vei găsi toate lucrurile la locul lor.

Auzi un bubuit mai să-ți spargă timpanul. Sari din pat speriat.

E întuneric.

Ceasul tău arată 2:46 noaptea.

Pe stradă e vânzoleală. S-au lovit două tramvaie între ele. Unul mergea la fabrica de textile, unde programul începe la 8 dimineața, altul făcea traseul de 13:30.

Te vede un polițist pe geam și te cheamă ca martor. Cobori în pijamale și se uită toți la tine ca la un nebun. Le explici că e aproape 3 noaptea și dormeai.

Te pune să sufli în fiolă. Nu ești beat. Dar ce cauți în pijamale la 11 dimineața? Și de ce spui că e noapte?

Le arăți luna. Le bați cu ceasul tău în față.

Le arăți luna unor oameni care s-au înțeles să creadă în soare. N-o să vadă luna. Vor vedea un om în pijamale care insultă cerul cu un ceas de mână.

Nevastă-ta abia acum vine de la unghii. Le explică polițistului și celor din jur că ești extenuat de la muncă.

Urci înapoi în apartament. Din cauza întunericului te împiedici pe scări. Îți dă o pastilă să te liniștești și se apucă imediat de mâncare. Masa o să fie gata la unsprezece și jumătate, cum ți-a spus. După ceasul ei, e abia unsprezece.

Nu mai poți să adormi. Vin zorile. Ceasul tău arată 6 dimineața. Nevasta adoarme lângă tine. Te roagă să o trezești pe la 5, după ceasul ei. Vrea să doarmă doar câteva ore și să se ducă la gară s-o ia pe soră-sa, care vine cu acceleratul de 6.

Iei micul dejun și pleci la muncă. Când cobori spre tramvai, oamenii coboară și se duc să cineze.

Dreptatea

Îți iei inima-n dinți și te duci la primărie. Ceasul primăriei arată 1 noaptea. Adormi pe scările de la intrare.

Te trezește cineva. E chiar primarul. Începi să-i explici că ceasul tău arată 12:11, că afară soarele e sus, chiar la mijloc. E cald. Toți oamenii din oraș au înnebunit.

Omul te ascultă mirat și dă dispoziție să se adune tot orașul la ora 22, după ceasul primăriei.

În piața mare a orașului.

Vine toată lumea. Sunt toți. Până și Lae, ăla care vinde lumânări la biserica mare.

E întuneric. Beznă.

Te uiți la ceas. 22 fix.

Mai vorbești o dată cu edilul. Îi arăți întunericul și ceasul tău. Omul pare că înțelege.

Iese la microfon și îi întreabă pe toți cât e ora. Se aude un mormăit.

Din dispoziția primarului, toți își potrivesc ceasul la 22. La fel și toate ceasurile din oraș.

N-a întrebat nimeni soarele nimic. S-a dat un ordin și s-au potrivit ceasurile.

Pleci fericit acasă. Ceasul ticăie liniștit.

Fericit pentru ce, mă rog?

Adevărul tău n-a câștigat. A devenit doar noua convenție.

Dormi neîntors.

Adevărul?

Te trezești la 6 să-ți bei cafeaua. S-a terminat nebunia.

Ieși pe ușă. Te oprești brusc.

Unii oameni merg cu spatele. Alții într-un picior. Alții se târăsc ca râmele.

Te uiți în jur.

Nimeni nu pare mirat.

Oftezi. Te uiți la ceas. E 6 și un sfert.

Pleci spre muncă.

Începi să sari într-un picior.

Te oprești după câțiva pași și îți reiei mersul normal.