Nu știu câți ați locuit la parterul unui bloc. Sau, dacă ați avut „șansa” asta, nu știu dacă ați avut și bafta ca, exact lângă geamul dormitorului, la câțiva pași, să fie intrarea în scară și, la acea intrare, să fie puse strategic două bănci.

Iar dacă această aliniere s-a produs, mai urmează încă două: să ai geamul spre apus, adică dimineața să fie umbră, iar cartierul să fie de tineri.

Vii acasă după ce ai stat la muncă mai mult de 24 de ore, ești rupt în gură de oboseală, e vară, deschizi geamul, tragi perdeaua și te pui în pat cu o plăcere aproape indecentă. Pleoapele ți se zbat între ultima fărâmă de conștiență și vis și preconizezi un somn ca în desene animate.

Deodată, se aud niște zgomote exact lângă geamul tău. Ca niște scârțâituri de ceva ce nu prea poți înțelege. Se mai aud câteva. Și altele.

Nervos, te ridici. Crezi că fie e femeia de serviciu care face curățenie și trage vreo pubelă, fie vreun bețiv care își caută locul prin zonă. Te apropii de perdea și rămâi cu gura întredeschisă, gata să spui ceva, dar taci brusc.

Vreo cinci-șase mămici, cu cărucioare. Roțile astora făceau zgomot când le urcau, le coborau sau le blocau.

Ce nebun s-ar lua de niște mămici care scot bebelușii la plimbare la prima oră a dimineții și stau cu ei la umbră? În parc bătea soarele, pomii erau încă micuți și nu făceau umbră, așa că era firesc să stea doamnele pe băncile alea afurisite de lângă geamul meu.

Resemnat, te pui la loc în pat. Nu închizi geamul, că totuși e destul de cald, și încerci să ațipești, fără nici cea mai mică bănuială că, în următoarele minute, aveam să aflu lucruri pe care nici popa satului nu cred că le auzea la spovedanie.

Pe multe dintre mămicile alea le știam, că stăteau în cartier. Femei ok, respectuoase, unele soții ale unor amici. Cartierul era nou și ne cam știam toți, unii cu alții.

Se auzeau zgomotele alea normale de scos, înșurubat, deșurubat biberoane, desfăcut pachețele și ce mai au mămicile la ele.

Apoi:

— Și al tău e bou? Că lu’ ăsta al meu îmi vine să-i sparg capu’!

— Normal. Vine de la muncă și nu pune mâna să mă ajute deloc. Țipă la mine că e obosit, să-l las în pace, că și-așa n-am făcut toată ziua nimic. Parcă copilul l-am făcut singură. A dat din cur de două ori și acum crede că îl face asta tată. Mai bine o f*tea pe mă-sa!

— Păi așa e și al meu, spune a treia. Se mai oprește cretinul și la colț să bea bere. Crede că eu nu știu? Băga-și-ar…

Bineînțeles, ceva tot în mama subsemnatului soț.

Durează cam cinci-zece minute de bălăcăreală a bărbaților de acasă, până când celelalte două le asigură că ai lor nu sunt așa, că le ajută, că scot și ei copiii, că le schimbă scutecele și tot așa.

Celelalte trei tac.

Urmează câteva clipe de liniște și…

— Mă, și ai voștri vin ca niște animale în călduri peste voi? Nici n-ai născut bine și îi apucă cheful de sex, că doar asta au în cap.

Urmează niște minute furtunoase, în care asta care a deschis subiectul a găsit doar o singură adeptă. Turuiau când una, când alta, despre animalul ce venea cu sacoșa cu pâine și cu bărbăția amenințătoare asupra lor.

Celelalte trei tăceau din gură. Ori ai lor erau mai ponderați, ori mai puțin virili, ori subiectul li se părea prea intim.

Nu același lucru s-a întâmplat însă la discuția despre soacre, care își băgau nasul ca niște cretine în creșterea copiilor. Aici părerea era unanimă: toate soacrele sunt bătute în cap, habar n-au cum e acum să ai copii, stau prea mult pe capul lor, fac mâncare proastă și dau sfaturi de parcă au crescut generații întregi cu manualul de instrucțiuni în mână.

Înțepenisem și îmi zburase somnul.

Și nevastă-mea era gravidă. Parcă o vedeam peste vreo opt-zece luni în locul uneia dintre mămicile astea, pe bancă, lângă cărucior, spunând cine știe ce despre mine, în timp ce eu, prostul, probabil eram la muncă și credeam că sunt un bărbat decent.

Și tocmai când credeam că le-am auzit pe toate, se apucă tot revoluționara aia, cu boul și cu animalul, să povestească cum a fost nașterea. Unde a durut-o, ce i-a curs, cum a ieșit copilul, cum…

E peste limita unui bărbat să audă și să povestească asemenea amănunte, probabil reale, dar care au efectul pe care îl avea ceaiul ăla celebru din armată, despre care se spunea că potolește complet turma de băieți în călduri.

— Și sfârcurile?

— Și cât?

— Cât a tăiat?

— Dar cordonul?

— Și cu placenta?

— Ce cusătură frumoasă!

Probabil cine citește aceste rânduri își închipuie exact despre ce este vorba, dar imaginați-vă cum e să le audă un individ a cărui singură legătură cu medicina era vreun piramidon luat când îl durea capul și penicilina făcută prin copilărie.

S-au potolit cu subiectul ăsta, dar…

— Bine că nu mă mai epilez toată ziua bună ziua. Oricum nu se mai uită la mine. Ce nesimțit! Înainte îmi bea și apă din pantofi, iar acum, dacă mă fâțâi o oră goală prin fața lui, mă dă la o parte din fața televizorului, că nu vede, vezi dragă, vreo tâmpenie de meci. Și mi-a mai și zis acum două zile că am curu’ mare.

Și se pune pe plâns.

Celelalte, în cor, încearcă să o liniștească, să îi spună că e „chiar drăguță”, că ăla nu e bărbat, iar nebuna chiar o asigură că „sigur a găsit pe vreuna la muncă”.

— Pune, dragă, mâna și găsește-ți și tu unul. Dar nu aici în cartier, că sunt cam toți niște idioți și terminați și știi vorba aia: nu te caca unde mănânci. Dacă nu merge, ia-ți, dragă, un vibrator, că te văd femeie citită. Intră pe Amazon, că acolo au destule și îți vin acasă în vreo săptămână.

— Dar nu se vede ce e în pachet? întreabă imediat alta.

— Se vede pe dracu’, răspunde experta în vibratoare. Dacă îți iei unul mai mare, vine împachetat de zici că e un pachet de Pampers. Dar ai grijă unde îl pui, să nu-l vadă soacră-ta, că la mine a văzut unul, dar i-am zis că e o sculă pentru hemoroizi. S-a uitat ea cam chiorâș, dar câinii latră, ursul trece.

Bă, a dracu’ femeie!

Timpul trecea greu. Soarele se încăpățâna să urce. Eu respiram aproape la un sfert din capacitatea normală, ca nu cumva să audă doamnele că un nesimțit le-a ascultat, involuntar, confesiunile.

Când erau mai în toiul discuțiilor, aud o voce de bărbat.

Știam vocea aia. Era chiar soțul lui Che Guevara în variantă feminină.

— Bună, iubi! Hai că m-am învoit de la muncă să mai stau și eu cu ăsta mic, că oi fi și tu obosită.

— Ce mă bucur că ai putut să vii! Cum să fiu obosită? Hai acasă, că mi-e așa de dooor de tine.

Pleacă omul. Se aude zgomot de cărucior și tot individa:

— V-am spus eu că mă verifică al dracu’ om. Crede că mi-o trag cu toții prin parc.

Și apoi, strigând:

— Stai, iubi, că vin și eu acum!

Când auzi așa ceva, mintea, în creierul ei, se revoltă și refuză să mai funcționeze. Devii o legumă care se uită cu ochii fix în tavan, incapabilă să înțeleagă ceva.

De atunci am înțeles un lucru: orice bărbat care crede că știe exact ce gândește nevastă-sa când nu e de față e, în cel mai bun caz, un optimist.