1Micutzu, expert auto

De când și-a schimbat mașina, Micutzu a devenit expert auto. Habar n-are ce sunt butoanele alea de pe bord, cum să-și regleze oglinzile sau farurile, dar are impresia că este expert în vehicule.

De ani de zile îl știu toate service-urile din zonă și se feresc de el ca dracu’ de tămâie.

Cam la o lună-două face câte o boacănă, dar niciodată nu e el vinovat. Ba ălălalt nu i-a cedat trecerea, ba a stat prea aproape de el, ba e de vină primarul că a pus borduri prea înalte.

Cum să bage mufa, cum să scoată șurubul, ce să verifice… Indiferent cât încearcă specialistul să-i explice câte ceva, Micutzu le știe iar pe toate. Mai puțin să conducă.

2Pocănitura

M-a sunat acum ceva timp că nu știe ce are mașina lui, pentru că atunci când pune frână încet se aude un pocănit.

Turbează când nu găsește o explicație logică pentru orice îl înconjoară.

Vin la el, ne urcăm în mașină, mergem pe o stradă mai lăturalnică, urc eu la volan, iar el trece în dreapta, să identifice unde dracu’ se aude pocănitul.

M-a frecat la cap așa vreo zece minute. Îmi venea să-l bag în portbagaj și să-l duc la Dunăre, cum îi duceau mafioții din filme pe ăia pe care aveau boală.

Într-adevăr, când puneai frână puțin mai tare, se auzea, ba din stânga, ba din dreapta, un mic zgomot.

— Fii atent! Sunt planetarele. Nu, ambreiajul. Bă, o fi semeringul rupt. Sau…

Dacă îl puneam să-mi arate unde sunt planetarele sau orice altceva sub capota aia, se uita la piesele alea ca rața la geometria de-a douăsprezecea.

Apoi a coborât din mașină și alerga pe lângă ea, în timp ce eu acceleram și puneam frână.

Bine că nu ne-a văzut vreun om sănătos la cap, că ajungea Bălăceanca să aibă norocul de doi mușterii noi.

A durat și asta vreo zece minute. Cred că am făcut vreo duzină de lungimi ale străzii aleia și nu găsea Micutzu motivul pocănelii.

A urcat în mașină transpirat tot. Tot eu eram de vină că nu știam să accelerez și să pun frână. Aveam permis doar de vreo 25 de ani.

În timp ce își trăgea sufletul și bolborosea lângă mine, am început să repet mișcarea cu acceleratul și frânatul.

Zgomotul nu era nici din stânga, nici din dreapta, ci undeva central. Undeva de sus. Chiar din locașul în care se pun ochelarii de soare.

Cel puțin nu mai eram eu de vină, ci nevastă-sa!

3Aerodinamica lui Micutzu

La vreo două luni după faza cu pocănitul, am plecat, împreună cu familiile, în concediu.

Eu am o mașină hibrid, Micutzu una clasică. E la mintea cocoșului că una consumă mai puțin, cealaltă mai mult. Dar nu și la mintea nebunului meu.

Mașina lui e cea mai bună, are cel mai mare portbagaj, cel mai bun demaraj și consumă cel mai puțin.

Dacă te iei după gura lui Micutzu, după ce merge o mie de kilometri, are rezervorul plin, iar în portbagaj mașina i-a mai lăsat, ca bonus, o canistră de 20 de litri.

Am mers liniștiți cam jumătate din drum. Eu în față, țăcăneală după mine.

4Ce știe Waze-ul?

La un moment dat, eram pe autostradă și îl văd în oglinda retrovizoare cum accelerează și mă depășește. După câțiva kilometri, îmi arată Waze-ul să fac dreapta, fac dreapta, iar Micutzu, în fața mea, o ia drept înainte.

Sună telefonul:

După vreo 30 de minute, îl sun și aud pe fundal cum îl bălăcărea nevastă-sa că greșise drumul.

Nu era nici acum el de vină. Ținea minte de acum doi ani că era un pom mai strâmb și o stâncă ascuțită pe lângă care trebuia să mergi înainte.

Mă uitam ca tâmpitul în jur și erau sute de stânci ascuțite și o grămadă de pomi schelămbăiați.

Unde dracu’ găsise Micutzu reperele alea, habar n-am. Aproape o oră am întârziat până ce a revenit, de pe unde dracu’ ajunsese, la traseul bun.

Nevinovat. Vina o purtau natura, pomii, stâncile și naiba mai știe ce.

5Drumul de munte

Până la urmă, ajungem pe drumul de munte, cu o singură bandă pe fiecare direcție, cu linie continuă și cu Micutzu în fața mea.

Nu recunoaște nici mort faptul că îi e teamă să meargă pe drumurile de munte, înguste. Iar dacă mai e în lateral vreun hău, mașina lui celebră nu trece de 20 de kilometri pe oră. Dar nu el e de vină, ci nevastă-sa, că i se face rău de la înălțime.

Era în spatele nostru o coadă de cel puțin un kilometru. Micutzu mergea de aveai impresia că este într-un cortegiu funerar. Iar la câte claxoane îl acompaniau, nu eram departe de imaginea asta. Doar că nu erau claxoane de durere, ci de nervi.

Cum am zărit prima porțiune în care am putut să-l depășesc, am făcut-o fără să stau pe gânduri.

În mintea mea, după cei câțiva kilometri de urcat ca ochiul mortului, mă gândeam că ar fi trebuit, într-adevăr, să fie ceva. Dar nu linii continue, ci o cerere de retur de la mă-sa la Ăl de Sus.

6Parcarea gratuită

Am ajuns la hotel. Ne-am cazat. Am mâncat.

Când ieșeam de la masă, apare și Micutzu cu hârdaoaia lui.

Da, era un loc liber. În dreptul ghenelor cu deșeuri.