De ce, mamă? De ce, tată?

Ai aproape 30 de ani și o viață de tot căcatul.

Ai un job plicticos și ești băgat în seamă de colegi exact cum e floarea aia de plastic de lângă dozatorul de apă. La prânz nu se așază nimeni lângă tine și îți mănânci pachețelul de acasă cu capul în telefon, iar singura ta legătură cu o femeie este pe Pornhub.

Te îmbraci mereu în aceleași haine, mergi pe stradă cu capul în pământ și stai zece minute să te hotărăști dacă iei iaurt de la Napolact sau de la Albalact.

Nu ești prost. Dimpotrivă, la școală ai avut mereu note bune, ai fost un copil cuminte și ai dat lovitura la Evaluare și la Bac. Nu ai deranjat pe nimeni vreodată, ai făcut o facultate bună și chiar te-ai angajat destul de repede.

Nu-ți pui întrebările astea niciodată?

Păcat!

În locul tău, i-aș pune niște întrebări lui mă-ta:

— De ce, mamă, nu m-ai lăsat să mă joc și eu cu copiii? Poate mă mai juleam puțin la genunchi, poate mă mai loveam, dar puteam să învăț ce înseamnă o echipă.

— De ce, mamă, nu m-ai lăsat să fiu prieten cu nimeni? Spuneai mereu că sunt proști și nu sunt de nasul meu.

— De ce, mamă, te certai cu profesorii când îmi mai dădeau câte un 9? De multe ori nici atât nu meritam.

— De ce, mamă, ai aranjat mereu cu cine să stau în bancă?

— De ce, mamă, te certai cu toată lumea și nu acceptai ideea că și eu mai greșesc?

— De ce, mamă, nu mi-ai scos telefonul din mână când vedeai că mă rup, ușor-ușor, de realitate?

— De ce, mamă, nu m-ai întrebat vreodată și ce vreau eu?

Iar dacă tot ești la capitolul întrebări, ar fi bine să te îndrepți și către tac-tu:

— De ce, tată, nu mi-ai dat niciodată încredere în mine?

— De ce, tată, mă făceai prost pentru orice notă mai mică pe care o luam?

— De ce, tată, în loc să mă întrebi cum mă simt după un test, mă întrebai cât a luat colegul meu de bancă sau colega din față?

— De ce, tată, credeai că tot ce îți spun sunt copilării? Uneori aveam atâta nevoie de sfatul tău.

— De ce, tată, nu m-ai învățat cum să mă apropii de o fată și ai râs mereu de mine când mai pomeneam de așa ceva?

— De ce, tată, nu m-ai lăsat să mă apăr când eram jignit și mereu veneai tu „să faci dreptate”?

— De ce, tată, trebuia să ai întotdeauna dreptate?

— De ce, tată, când ridicai vocea trebuia s-o cobor eu?

— De ce, tată, m-ai învățat că un om mai puternic decât mine nu se înfruntă, ci se ascultă?

Poate că ultima întrebare ar trebui s-o repeți de câteva ori.

S-ar putea să găsești în ea mai multe răspunsuri decât în toate cărțile de rahat pe care te-au pus ai tăi să le citești.

Erai capabil să umpli casa de diplome, dar prea prost să-ți alegi prietenii, hainele sau liceul la care să mergi.

Ți-au tot repetat, și unul, și celălalt:

Și ai așteptat acel „mai târziu”. Păi cum dracu’ să n-ai încredere în mă-ta și-n tac-tu?

Tipule, uită-te la tine!

E treaba ta că ai cinșpe conturi pe internet și critici tot ce se poate critica. Măcar de-ai fi 1% la fel de tupeist și când mai râde careva de tine.

Nu-i o rușine că te masturbezi, Doamne ferește! Dar tu crezi că asta înseamnă o femeie? O relație? O familie?

Ți-e rușine să spui că faci pipi, însă, noapte de noapte, prin videochat-urile pe care cheltui jumătate de leafă, scoți niște cuvinte și expresii de o faci să roșească și pe fata aia pe care o pui să facă toate drăcoveniile pe care le ai în bibilica aia bolnavă.

Da, îți spun că ai o problemă mare.

Trăiești două vieți paralele. Una, aia reală, în care ești produsul mă-tii și al lui tac-tu, și alta în mintea ta, unde îți ies la iveală toate instinctele pe care n-ai învățat ce să le faci în toți anii ăștia.

Dacă ai avea un dram de curaj, ar trebui să-i întrebi pe oamenii ăia pe care-i faci praf noaptea, sub alt nume, ce au ei cu tine. Că doar nu i-ai deranjat niciodată la lumina zilei.

Da, 12 ore nu deranjezi pe nimeni mai mult decât o frunză uscată. Dar când intră în decor „zmeul” din tine, le fuți liniștea mai mult decât e cazul.

Ai dezvoltat un fetiș din a distruge orice discuție dintre părinți despre copii și dintre oameni despre oameni.

Știi tu ce e ăla un copil? Un câine? O relație? Un necaz sau o bucurie?

Habar n-ai pe ce lume ești! Dar ești expert ca „Paul Georgescu”, „Părinte29”, „Viața_dublă”, „Iubire_început” și alte bazaconii de pseudonume sub care te ascunzi.

Distrugi orice e normal, frumos și firesc și cauți cu orice preț senzaționalul, cearta, instigarea și ura.

Și mai găsești o grămadă de alți labagii care văd în tine un fel de guru.

Închizi la 12 noaptea chaturile și apoi le deschizi pe celelalte.

Bineînțeles că dimineața vine „mami” să facă „ceiuțul” și „pachețelul” băiatului. Tu încă dormi. Te trezește cu un pupic pe frunte și îți spune ce rea e lumea.

Cât timp tu ești la baie, strânge cearșaful și îl duce la spălat. Bineînțeles că vede și pata aia albă, dar, până la urmă, e normal, că doar ești bărbat.

Jos, taică-tu se ceartă cu un vecin care a pus două cauciucuri în fața boxei tale de la subsol. În treacăt, îți spune să ai grijă și să nu te înhăitezi cu cine știe cine, că știe el mai bine câte curve vor să pună mâna pe un băiat ca tine.

Ajungi în tramvai și te așezi pe un scaun. Ți se pare că o tipă din fața ta te privește. Lași imediat capul în jos.

La birou, cineva ți-a schimbat scaunul cu altul, cu șezutul rupt. Lucrezi opt ore stând pe o bucă.

Nu mai oprești la magazin. A luat mă-ta tot ce ai nevoie.

În fața blocului, doi tineri se sărută. Vecinul de la trei își plimbă câinele. Trece unul pe lângă tine mai să te dea jos.

Ți-a lăsat mămica un mesaj:

Totul intră în normal.

Deschizi laptopul, vezi că „Pasiunea_ta” e online, te dezbraci și o aștepți să se conecteze.