Viața pe la 50 de ani, așa cum e

Îmi aduc aminte, cu ani în urmă, când vorbea mamaia cu alte babe:

„A murit Gică al lu’ țața Leana, ăla din capu’ satului, de lângă biserică. Și avea doar cincizeci și ceva de ani. S-a dus de tânăr, săracu’.”

Eu nu trecusem de 9-10 ani, îmi făceam de lucru cu cine știe ce și mă gândeam:

„Ăsta, tânăr? Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul. La 50 e ditamai bosorogul.”

Mda…

Nu a trecut un an de când am suflat în lumânările unui tort cu ditamai cifrele, 5 și 0. Un tort pătrățos, cu niște figurine din marțipan foarte mișto făcute. Erau o grămadă, împrăștiate peste tot: Voltaren, Panadol, Fastum Gel, Aspacardin și altele de genul ăsta.

Când a tăiat ospătarul din el și ne-a pus pe farfurii, mie mi-a picat o felie care avea literele „Via”. Probabil „gra” picase la altul.

Mi-au cântat „La mulți ani”, mi-au urat „la mai mare”, „la mai tare”, „la mai…” naiba mai știe ce. Unul mi-a zis că „abia acum încep să trăiesc”, altul că „poate o să-ți vină și ție mintea la cap”.

O fetiță superbă, pe care o prețuiesc mult, a ieșit la microfon și mi-a citit poezia pe care o scrisese special pentru ziua mea.

Am simțit un nod în gât și am ieșit în fața localului, să nu mă vadă cineva cu lacrimi în ochi.

50 de ani, nici mai mult, nici mai puțin.

Sună ca dracu’! La 49 parcă era mai bine. Mult mai bine.

În realitate, trecuse doar de miezul nopții și eram același om. Păr alb la tâmple, și nu numai, am de ceva timp, oasele mă dor de câțiva ani, plus celelalte chestii pe care cred că le avem majoritatea celor trecuți de 40 de ani.

Nu era nimic nou sub soare de când suflasem în lumânările alea.

Dar parcă mă simțeam altul.

Mă uitam prin geamul restaurantului la cei dinăuntru. Băiatul și soția mea, pe care îi iubesc ca pe ochii din cap, singurul frate pe care îl am, la care țin enorm, dar cu care am o istorie complicată, socrii, cumnatul, cumnatele și alți prieteni dragi, alături de care am fost și la bine, și la rău.

Marea absență era mama, pe care nu avusesem cum să o aduc și care nu doar că nu știa că este ziua mea, ci nu mai știa cine sunt eu.

Și mai lipseau câțiva oameni apropiați, care, din motive care țineau de program, cazare și spațiul localului, nu erau acolo.

Cât de prost pot să fiu?

Oamenii ăia au lăsat totul baltă și sunt alături de mine. Parcarea hotelului e plină de mașinile lor. Toți râd, se distrează și sunt aici. Și majoritatea sunt săriți de 50 de ani.

Au încins o horă. Fiecare dansează în legea lui. În mijloc e lăutarul cu acordeonul.

Muzica aia m-a dus cu gândul la pick-up-ul lui tataie. La masa pusă sub streașina de la vie.

La cuptorul din pământ ars din fundul curții. La porumbul copt, pâinea caldă, borcanul cu brânză, roșiile de pe vrej și castraveții cățărați pe gard.

La tata, la nași, la unchiul din „afară”, la o grămadă de oameni care au plecat dintre noi. Și, în primul rând, la cea care a însemnat pentru mine copilăria: mamaia.

50 de ani.

La 15, la 19, la 28, la 35, la… s-au dus, unul câte unul. Și după fiecare am mai urcat o treaptă. Și-apoi încă una.

Au mai ieșit câțiva afară.

„Capu’ sus, mă! Eu când am făcut vârsta ta rupeam. Întreab-o pe nevastă-mea.”

„Poate scândurile din gard”, îi răspunde un altul.

Cu ei mi-a mai trecut melancolia.

A doua zi ne-am revăzut la o „ciorbă de potroace”, să ne dregem. A fost de perișoare, acrișoară și a mers la suflet.

Am plecat spre casă și viața a mers înainte.

Au trecut aproape trei luni. Aveam 50 de ani și un pic. Am mai urcat o treaptă. Tatăl soției a plecat la o altă horă.

Au trecut încă trei.

Mama s-a dus și ea după tata.

Mi-e dor de un tort, de un botez, de mers la nunți.

M-am săturat de colivă!

Când mă mai vedea pe gânduri, ăsta mic al meu făcea o chestie, cică să mă „încarce”: îmi lua un deget în pumnulețul lui și scotea un fel de șuierat.

„Mă încărcam” mai greu, că-mi plăcea fața lui, cât de serioasă era când se uita în ochii mei.

A venit pe lume când trecusem de 35 de ani. Nașterea lui m-a urcat și ea o treaptă, dar una altfel și e singura pe care aș mai urca-o în fiecare clipă a vieții mele.

Copilul ăsta îmi dă o altă perspectivă asupra celor „50 de primăveri”. Nu poate umple scaunele alea goale de la masa de sub streașina viei, dar, totuși, umple tot.

De la prima oră, când îl las la școală, până seara târziu, când îl pup pe frunte și îi spun „vise frumoase, puiule”.

Ok, te mai dor șalele, spatele, te mai junghie vreun umăr, cotul ori genunchiul. Pe bune, și cel mai bengos Mercedes, după ceva timp, începe să mai scârțâie pe la încheieturi. Nu mai sari ca la 20 de ani din pat ca un tigru, ci cobori mai cu grijă, ca să rămână coloana întreagă.

Ce naiba s-ar face firmele alea de pastile dacă noi, ăștia pe la 50 de ani, am fi toți ca Chuck Norris?

Înainte ținea nevastă-mea medicamentele și alifiile într-o cutiuță. Acum avem un ditamai sertarul și mai are și altele puse prin baie.

Și uleiul de masaj erotic și tubul de Ben Gay au cam aceleași dimensiuni. Iar când te duci la farmacie și, în loc de prezervative, iei plasturi cu ardei iute pentru noada curului, nu-i nicio rușine.

Pot scrie până diseară stereotipurile care apar la vârsta asta. Ochelari, burtă, chelie, păr în nas și în urechi și multe altele. Sunt reale, dar pe cei care le știu pe pielea lor îi voi plictisi, iar pe alții nu-i interesează… încă.

Doar o mică observație pentru ăia care „rup” ca la 20 de ani 😏 Mă, tată, nu confunda păcănitul din urechi cu aplauzele neveste-tii de fericire. Probabil e de la disfuncția trompei lui Eustachio. Nu e vorba de trompa la care te gândești tu…

Și la muncă se schimbă treaba pe la 50. Nu mai ești nici speranță și nici nu mai ai ce naiba să demonstrezi. Lumea te ia așa cum ești. Dacă nu mănânci borcanul de iaurt sau gogoașa altuia, ești lăsat în pace. „E de-al nostru.” E suficient.

Ai avut timp să arăți ce știi și ce poți. Acum ești parte din decor, ca ficusul pe care l-ai găsit tot în același loc, acum 20 de ani, când te-ai angajat.

Mai devreme am trecut prin parc. O grămadă de mămici cu cărucioare, copii care aleargă pe alei, adolescenți cu telefoanele în mâini, tineri care cară sacoșe de la Kaufland sau Lidl și bătrâni care deapănă amintiri.

Uitându-mă la ei, mă întreb când se termină a doua tinerețe și cum se numește ce urmează.

Mă simt tânăr. Mai alerg și eu ca bezmeticul, mai stau pe mobil și mai pot să car sacoșe de la magazinele din jur. Nu înseamnă că CNP-ul meu e greșit și că trebuie să mă duc la Evidența Populației pentru o rectificare.

Nici nu încerc să mă păcălesc vopsindu-mi părul sau îmbrăcându-mă cu haine din alea pe care le poartă fiu-meu. De la sublim la ridicol e un pas și vreau să-i fac pe cei din jur să râdă, nu să-mi zâmbească cu milă sau silă.

Sunt convins că un alt copil de 9-10 ani ar vedea în mine sau în altul ca mine ce vedeam și eu la vârsta lui: un „ditamai bosorogul”.

Nu-l judec. Asta e copilăria. Până descoperi scara.