Copii, părinți și războaie de recreație
Fiecare cioară își laudă puiul
Când copilul tău nu e plăcut de ceilalți, iar tu decizi că toată lumea e vinovată
Ce iese… e al tău
„Fiecare cioară își laudă puiul” e o vorbă din popor aplicabilă tuturor oamenilor, indiferent de generație. E în natura umană, dincolo de falsa modestie, să crezi că ce e al tău e deosebit, nu neapărat cel mai bun, dar special, unic, de excepție. Iar când e vorba de propria odraslă, lucrurile degenerează.
Dacă un televizor, un telefon sau o casă le poți vedea întâi, compara ori schimba pe OLX, copilul e ăla pe care ți l-a dat Dumnezeu sau care a rezultat din amestecul genetic al părinților. Nu intru acum în dezbaterea cu „din stejar, stejar răsare; dintr-un prost, un prost mai mare”; ideea este că nu mergem la maternitate ca la eMAG și să alegem: „Îl vreau pe ăla mai voinic sau pe ăla mai frumos”. Pur și simplu, ce iese… e al tău. Sau a ta.
Ar fi perfect ca, atunci când se nasc, toți copiii să fie ca ăia din reclamele pentru Pampers: curați, rotunjori, zâmbitori, cu o lumină divină pe frunte și niște ochi de parcă tocmai au venit pe lume cu gândul să salveze omenirea. Adevărul e că, în anumite cazuri, mai apar și unii de îți vine să chemi popa să facă o slujbă de exorcizare și psihiatrul să-l vindece pe ginecolog de oroarea prin care a trecut.
Cum e, cum nu e, nu ai opțiunea de retur. Nu există buton de „returnează produsul”, nu chemi curierul, nu spui că nu corespunde pozelor de pe site. Îl bagi în scutece, îl urci în mașină și ți-l duci acasă.
Sunt copii care, la 10-11 luni, stau pe oliță și, pe la un an, încep să spună „mama” sau „tata”. Alții, la 4 ani, recită din Vlahuță sau, la 5, știu tabla înmulțirii. Poate al tău încă mai face la 6 ani pe el, cu vorbitul e mai leneș, spre mut, iar tabla înmulțirii o învață până la 3 prin clasa a VII-a.
Nu-i nimic. Este al tău. Și, din momentul ăla, pentru tine începe să fie nu doar copil, ci minune.
„Vezi cât de drăguț e?”
Adulții, până să devină părinți, probabil că, cei mai mulți, au fost oameni rezonabili, cu bun-simț și realiști. Au știut să deosebească frumosul de urât, talentul de mediocritate, adevărul de mângâierea spusă din politețe. Însă, de cum au făcut o vizită la maternitate cu mâna goală și au plecat cu căruciorul, încep să se transforme.
„Vezi cât de drăguț e? Cum îți zâmbește?”
Te uiți în cărucior, vezi copilul, te uiți la mă-sa și la ta-su, care așteaptă confirmarea ta, îți spui în minte „Doamne, iartă-mă” și îngâni încet:
„Da, e o dulceață.”
Îți mai faci o cruce cu limba în gură și, cu greu, îți muți privirea în altă parte. Bă, nu numai că nu e „drăguț”, dar instinctiv te gândești la filmul ăla, Chucky, cu păpușa posedată, iar dacă încă nu ai copil, începi să iei în calcul să te duci la biserică mai des.
Pe urmă vine faza cu inteligența.
„Hai să vezi cât de deștept este! Ia spune, mama, poezia aia!”
Stai în fotoliu, în casa omului; ai venit să bei un șpriț și să mănânci o sarmă. Maică-sa vrea să-ți demonstreze evoluția intelectuală a copilului.
„Hai, mă, mama! Cățeluș cu părul creț, fură… rața din… coteț…”
Femeia recită, copilul se uită blând, taică-su mai bea vreo trei pahare de vin, sarmalele se răcesc…
„El se jură că nu… fură… și?… și?… L-am prins cu rața-n gură!”
Termină cucoana până la urmă, transpirată de efort și mândră de parcă tocmai a asistat la admiterea copilului la Academia Română.
„Ai văzut?”
Ceea ce vezi este o tăcere deplină a copilului și o memorie bună a maică-sii.
Copilul perfect ajunge la școală
Trec anii. La grădiniță a fost un coșmar. Colegii copilului sunt cruzi, educatoarele fac și ele ce pot, mai o poreclă, mai multe porecle, răutăți, chemat anumiți părinți la discuții, telefoane peste telefoane, retras copilul, schimbat grădinița, iar retras, iar schimbat… Trec trei ani.
Începe școala.
Părinții în cauză s-au interesat care e cea mai bună din cartier, care învățător e „best of the best”, au rezolvat viza de flotant, au făcut intervenții, au scos relațiile de la naftalină și… copilul ajunge acolo.
Are aproape 7 ani, poezia cu rața aproape că a învățat prima strofă, figura nu mai e ca atunci când era bebeluș, dar nici nu prea îl ajută. Numai că părinții sunt liniștiți: într-un mediu bun, cu copii buni și cu un învățător ales pe sprânceană, valoarea lui va fi, în sfârșit, recunoscută.
Fiecare om care a trecut cu copilul sau copiii prin școala generală cred că știe despre ce vorbesc. Îți educi odrasla să nu râdă de cel de lângă ea, de colegul din clasă, de cel din parc. Să nu jignească, să nu se uite fix, să ajute, să fie cuminte, să respecte, să stea în banca lui. Și poate copilul tău chiar asta face.
Dar, într-o seară, sună telefonul.
„Bună seara! Sunt mama lui… Vreau să vă aduc la cunoștință că băiatul dumneavoastră l-a bulizat pe al meu.”
Rămâi perplex, cu telefonul la ureche.
„Îmi cer mii de scuze, dar ce s-a întâmplat?”
„Nu v-a povestit?”
„Nu.”
„Vă spun eu imediat, numai să-mi trag sufletul. În pauza dintre română și desen, băiatul dumneavoastră l-a făcut de râs în fața întregii școli, încât și acum mai plânge ăsta mic al meu.”
Ți se întunecă privirea și abia găsești cuvintele să-ți chemi copilul.
„Stați, doamnă, puțin, să vorbesc cu…”
Îl chemi. Vine. Se uită la tine fără să înțeleagă de ce ai fața aia.
„Ce s-a întâmplat, mă, în pauza dintre română și desen, cu…?”
„Nimic.”
„Cum nimic?”, se aude vocea doamnei din telefon. „N-ai trecut pe lângă el și nici măcar nu l-ai salutat?”
Copilul se uită perplex la tine, cu telefonul în mână, și aude vocea doamnei.
„Păi, am vorbit cu el la începutul orelor, până să vină doamna. Nu știam că trebuie să-l salut de câte ori îl văd în pauze. Mă grăbeam să mă duc pe terenul de fotbal.”
„Dar ce, pauza e făcută să bateți mingea?”
În sfârșit, realizezi în ce a constat acel „bulizat”. Copiii au venit la școală, au vorbit la începutul orelor, cum fac toți copiii, apoi, într-o pauză, al meu nu-l salutase pe al ei când se ducea spre terenul de fotbal, iar cucoana era, pe deasupra, revoltată că joacă fotbal în recreație.
Dosarul de bullying
Cu toate că simți cum iritarea îți crește alarmant, găsești cuvintele potrivite să închei civilizat discuția:
„Am înțeles, doamnă. Voi discuta cu copilul și vom îndrepta situația.”
Ea respiră ușurată, ca un om care, după ani de luptă cu sistemul, a întâlnit în sfârșit un părinte responsabil.
„Bine că mai găsesc părinți care înțeleg complexitatea educației școlare! Păi să vă spun…”
Și începe să pomenească de nume, de familii, de copii din clasă, cât de nemernici sunt, în ce hal se poartă cu copilul ei, ce au făcut, ce vor păți, cine a mai râs, cine nu l-a băgat în seamă, cine l-a privit într-un mod care ei i s-a părut nepotrivit.
După un sfert de oră de ascultat, inventezi o scuză, închizi telefonul și încerci să-ți revii.
Nu trec cinci minute și îți apare pe WhatsApp că faci parte dintr-un grup creat de individa de mai devreme: „Bullying clasa…”.
Cu o repeziciune care ar face invidioasă o grefieră de tribunal, încep postările, care mai de care mai explicite: articole despre bullying, filmulețe de pe YouTube cu bătăi între copii, materiale despre traume, hărțuire, efectele violenței psihologice, apoi comentariile:
„Nu se poate așa ceva!”
„Am crezut că în școala asta nu e posibil!”
„Trebuie luate măsuri urgente!”
Încep telefoanele între părinții care se mai cunoșteau:
„Ce s-a întâmplat?”
„Cine și ce a făcut?”
„Când?”
„L-a bătut cineva?”
„L-a înjurat?”
„A intervenit salvarea?”
În timp ce vorbeam între noi și încercam să aflăm care e copilul traumatizat, cine e agresorul și unde s-a produs măcelul, apare o postare:
„La ora 22, ședință cu părinții pe Teams. Vă trimit link la 21.55. E grav.”
La ora indicată, toți părinții, fără excepție, în fața monitoarelor. Unii serioși, unii îngrijorați, unii cu copilul lângă ei, alții probabil cu paharul de vin ascuns în afara cadrului, fiindcă simțeau că nu vor putea trece treji prin ce urma.
Apare doamna.
Are un teanc de dosare în stânga ei, ochelarii pe nas și o voce de parcă ar fi citit sentințe la Tribunalul de la Nürnberg. Nu salută mult, nu pierde vremea. Începe să indice date, evenimente și vinovați:
„În data de 12.10.202…, la ora de desen, copilul meu i-a cerut lui… un creion roșu. Nu a vrut să i-l dea.”
Tăcere.
„În data de 13.10.202…, în pauză, eleva Y alerga spre ușa de la clasă și a dat jos de pe bancă caietul copilului meu. A spus că din greșeală, dar eu nu cred așa ceva.”
Tăcere și mai mare.
„În data de 14.10.202…, la ora de matematică, elevul Z a vorbit cu colegul de bancă și mi-a perturbat copilul de la lecție.”
Câțiva părinți își mișcă discret ochii pe ecran, verificând dacă și ceilalți aud același lucru sau dacă au intrat din greșeală într-un spectacol absurd.
„În data de 16.10.202…, sâmbătă, la ora 07.45, copilul meu a sunat-o pe… ca să-i ceară tema la română și i-a răspuns abia seara. E bătaie de joc.”
Și tot așa, detaliat, apăsat, cu gravitatea unui procuror care prezintă probele finale. A vorbit vreo 45 de minute, cu agenda în față, apoi ne-a trimis tuturor, pe grup, un Excel cu 39 de rubrici completate, iar la observații era trecut, la fiecare, un semn al întrebării.
Ne beleam cu toții la acel tabel și nu găseam nici cea mai mică chestie care să confirme acuzația, de altfel extrem de gravă, cu care fuseserăm aduși în fața calculatoarelor la ora zece seara.
Când credeam că s-a terminat, femeia își mai potrivește ochelarii și spune:
„Și mai e ceva, doamnelor și domnilor. Cum e posibil ca al meu copil să nu fie invitat la zilele de naștere organizate de copiii dumneavoastră? Credeați că n-o să aflu? Pe data de… a avut…, pe data de… a avut… Vă spun și unde ați făcut și pe cine ați invitat.”
În clipa aia, până și ultimul părinte care mai încerca să creadă că asistă la o discuție despre bullying înțelege despre ce era vorba, de fapt. Nu exista copil bătut. Nu exista copil terorizat. Nu exista nici măcar copil jignit.
Exista un copil care nu era chemat la petreceri.
Și o mamă care nu putea accepta că ceilalți copii nu sunt obligați să-l placă.
După care dispare teatral de pe ecran și de pe grup, cum o făcea Rumburak în serialul Arabela. Noi am rămas exact ca idioții, cu ochii ațintiți în monitoare, încercând să ne revenim după tirada de mai devreme. Se aud câteva oftaturi, oamenii închid, unul câte unul…
Ce află părinții după proces
Până în ziua respectivă, nu aveai habar de existența acelui copil sau a mamei lui. Acum afli de la copilul tău că acel coleg e mai retras, că maică-sa vine în fiecare pauză și se uită peste gard și țipă la ei, că preocuparea celui mic este ca, în orice moment liber, să-i trimită maică-sii mesaje cu comportamentul colegilor lui.
„Nu l-a jignit nimeni niciodată, tata.”
„Și la fotbal de ce nu vine?”
„Nu vrea. Stă pe telefon și le scrie părinților.”
„Ce le scrie?”
„Ce facem noi.”
Pe la miezul nopții, când să adormi, începe telefonul să vibreze: alte mesaje de genul „Sper să înțelegeți gravitatea”, „E ultima oară când am ales un mijloc amiabil de cooperare, data viitoare…” Mesaje neterminate, cu amenințarea lăsată intenționat în aer, ca să înțeleagă fiecare părinte că deasupra clasei plutește o sabie și că femeia este dispusă să facă orice ca să obțină pentru copilul ei ceea ce copiii nu-i dădeau de bunăvoie: atenție, simpatie, invitații, prietenie.
Până aici, totul poate părea comic. Chiar este comic. O mamă cu Excel de bullying, un creion roșu transformat în probă de abuz, o petrecere la care copilul n-a fost invitat tratată ca excludere socială organizată, un grup de WhatsApp ridicat la rangul de parchet special pentru clasa primară.
Numai că râsul se termină repede atunci când oamenii ăștia încep să facă rău.
Bullying-ul adevărat și copilul care nu este plăcut
Aș putea s-o fac pe acea doamnă nebună, bătută în cap, cretină sau nefutută și să închid totul într-o poantă. Ar fi simplu și, pe alocuri, poate chiar satisfăcător.
Numai că bullying-ul există. Există copii care se duc la școală cu frică. Copii care sunt umiliți zi de zi, împinși, înjurați, loviți, filmați, izolați, terorizați până ajung să nu mai vrea să intre într-o clasă. Există părinți care trăiesc neputincioși lângă un copil căruia i se rupe ceva înăuntru, în fiecare zi, din cauza cruzimii altor copii.
Tocmai de aceea trebuie să fim foarte atenți când folosim cuvântul ăsta.
Trebuie să facem o distincție între ce înseamnă ca un copil să fie hărțuit, intimidat, terorizat, asuprit sau abuzat și ce înseamnă că un copil poate nu are abilități sociale, poate nu știe să se apropie de ceilalți, poate nu este plăcut sau poate are lângă el niște părinți care nu-l lasă nicio clipă să învețe singur cum se trăiește printre oameni.
Niciun copil nu este obligat să-i placă de un alt copil, dar trebuie să-i respecte demnitatea.
Niciun copil nu este obligat să-l invite la ziua lui pe un altul, dar trebuie să aibă bun-simț față de el.
Niciun copil nu este obligat să fie prieten cu cineva doar pentru că părinții acelui copil au decis că ar fi frumos, corect sau terapeutic.
Copiii se plac sau nu. Adolescenții se vor îndrăgosti sau nu. Tinerii se vor iubi sau nu. Dar, dacă nu se întâmplă să fie așa, trebuie să existe echilibru, decență și considerație.
Respectul se cere.
Prietenia, nu.
Când bunăvoința devine „marketing”
Doamna respectivă nu este unică. Iar când întâlnești astfel de situații, primul impuls, dacă ești un om normal, este să nu înrăutățești lucrurile. Treci peste absurd, îți muști limba, nu râzi în fața omului, nu-i spui că a convocat o ședință de criză pentru un copil care n-a primit un salut în recreație. Încerci să fii mai atent. Încerci să fii mai deschis. Poate vorbești cu copilul tău. Poate îl încurajezi să-l cheme și pe celălalt la joacă. Poate faci o invitație, nu din obligație, nu pentru că s-a dat vreo sentință pe Teams, ci dintr-o minimă empatie pentru un copil care, până la urmă, nu are nicio vină că adulții din jurul lui au reușit să-i transforme copilăria într-un dosar.
Numai că, uneori, rezultatul este mai amar decât dacă nu ai fi încercat deloc.
O invitație făcută cu bunăvoință poate fi interpretată imediat ca o strategie de imagine pentru copilul tău. Un gest normal poate deveni, în povestea spusă mai departe, dovada că încerci să repari ceva, să ascunzi ceva, să-i albești reputația propriului copil sau, spus mai direct, să-i vinzi ambalajul.
„Nu este cum se spune despre băiatul lui… Ne tot invită ta-su, vrea să ne arate ce copil minunat are.”
Și uite așa, în loc să vadă gestul de deschidere, poate chiar mila sau grija față de situația propriului copil, omul vede „marketing”. Nu mai contează că ai încercat să detensionezi o situație. Nu mai contează că ai vrut să nu lași o supărare între copii să se transforme într-un război între familii. Gestul tău este luat, sucit și întors împotriva copilului tău.
Ajungi să regreți că ai fost om.
Lovitura care nu vine niciodată direct
Mai există și situații în care, pentru păstrarea unei fațade de curtoazie între părinți, atacul nu vine direct. Nu te sună nimeni să-ți spună în față ce are cu copilul tău. Nu te cheamă nimeni la o discuție limpede, în care fiecare să spună ce știe și ce nu știe.
Nu. Ar fi prea simplu.
Vine prin alți părinți, cărora li se toarnă, încet și atent, „adevăruri” despre copilul tău.
Nu acuzații mari. Nu ceva ce poți lua imediat și lămuri. Ci vorbe mici, așezate unde trebuie, cu aerul ăla de confidență îngrijorată:
„Eu nu vreau să spun nimic, dar…”
„Poate nu știți tot…”
„Noi am avut niște experiențe…”
„Eu nu judec niciun copil, Doamne ferește, dar trebuie să fim atenți…”
Iar părintele care ascultă începe, fără să-și dea seama, să-și privească altfel copilul când povestește despre al tău. O ceartă obișnuită nu mai este o ceartă. O glumă proastă nu mai este o glumă proastă. Un refuz nu mai este un refuz. Toate încep să intre, încet, în povestea deja pregătită: „Știi, am mai auzit eu despre el…”
Și, la un moment dat, lovitura vine de unde nu te aștepți și doare.
Îți cunoști copilul foarte bine. Știi că nu e de pus la icoană. Știi că are defecte, că poate greși, că poate răspunde urât, că poate fi încăpățânat, obraznic sau răutăcios uneori, ca orice copil. Nu-l crezi înger coborât între muritori și nici nu ai nevoie ca ceilalți să-l vadă așa.
Dar mai știi ceva: că un „adevăr” șoptit zi de zi în urechile potrivite poate provoca reacții răutăcioase la adresa lui. Că un copil poate ajunge privit cu suspiciune, ocolit sau atacat nu pentru ce a făcut, ci pentru ce au spus adulții despre el.
Iar părintele care a pornit totul rămâne impecabil în fața ta.
Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Când părinții fac răul pe care pretind că îl opresc
Uneori, empatia și răbdarea nu rezolvă nimic. Doar te lasă pe tine cu o neliniște pe care n-ai avut-o până atunci și îl pun pe copilul tău într-o situație pe care n-a creat-o.
E normal să-ți lauzi copilul. E normal să-l aperi. E normal să te doară dacă îl vezi trist, respins, singur sau rămas pe dinafară. Nu e nimic rușinos în faptul că un părinte suferă când vede că propriul copil nu-și găsește locul.
Dar nu e normal să faci rău altui copil doar pentru simplul fapt că nu este suficient de „prietenos” cu al tău.
Nu e normal să-i pui o etichetă.
Nu e normal să-i construiești o reputație între adulți.
Nu e normal să transformi fiecare gest, fiecare pauză, fiecare invitație lipsă și fiecare ceartă minoră într-o probă împotriva lui.
Copiii sunt niște oameni mici care învață să fie oameni. Se ceartă, se împacă, se supără, se caută din nou, fac alianțe de două zile și dușmănii de o recreație. Azi nu se suportă, mâine joacă fotbal împreună, iar poimâine au uitat de ce s-au certat.
Nu le poți băga pe gât un alt copil doar ca să liniștești durerea sau orgoliul unui adult.
Și, mai ales, nu poți porni un război împotriva altui copil fiindcă al tău nu a primit iubirea, atenția sau prietenia pe care tu ai hotărât că le merită.
La adulți, lucrurile nu se repară la fel de ușor ca la copii. O vorbă spusă unde trebuie nu dispare a doua zi. O etichetă pusă unui copil nu cade singură la finalul recreației. O suspiciune aruncată între părinți poate să rămână acolo mult timp, chiar dacă a pornit dintr-o prostie.
Poți trece peste multe lucruri îndreptate împotriva ta: peste o jignire, peste o ceartă, peste o răutate spusă la nervi.
Dar e aproape imposibil să treci ușor peste clipa în care un alt adult îți atacă și îți umilește copilul, direct sau indirect, doar pentru că al lui nu a fost iubit, admirat sau primit în grup așa cum și-ar fi dorit.
Iar când copilul tău vine și îți povestește cu lux de amănunte ce s-a întâmplat într-o zi la școală, gândește-te că este, totuși, un copil. Că poate mâine lucrurile se vor așeza. Că poate el și colegul lui vor uita supărarea …
Tu, însă, până atunci, ai făcut deja răul.
Poate copilul meu va uita.
Dar eu nu.
Și, dacă tot am început cu o vorbă din popor, voi termina la fel:
„Cât e roata de pătrată, tot se-nvârte ea odată.”
Descoperă mai multe la Doar cuvinte...
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
