Vila pentru lume, buda pentru el

Nu am înțeles niciodată omul care, după ce a moștenit de la tac-su mare vreo gospodărie printr-un cătun uitat de Dumnezeu și de Google Maps, își face o ditamai vilă lângă amărâta de casă bătrânească, cu lei de ciment la poartă și coloane de zici că intri la un restaurant de nunți, dar seara tot la WC-ul străvechi din fundul curții se duce să se cace, luminându-și drumul cu telefonul.

La fel de greu mi-e să mă gândesc la colegul dintr-a douăsprezecea care, la întâlnirea de 25 de ani, își închiriază un Bugatti și un costum Versace și vine să ne spună ce bine îi este, când toți știm ce hram poartă. Omul nu vine să-și revadă colegii. Vine să le arate o viață pe care n-o are.

Tot în paradoxul minții umane intră și omul care stă ascuns toată ziua, să nu-l găsească cămătarii, dar se mai împrumută o dată ca să-și ia un „iPhone, ultima generație”. N-are bani, n-are liniște, n-are cu ce să plătească luna viitoare, dar are grijă să nu-l prindă lumea cu un telefon vechi în mână.

Mai bine îl caută cămătarii decât să-l vadă lumea cu telefon de sărac.

E imposibil, când treci cu mașina prin fel de fel de sate și comune, să nu vezi, în fața unei curți în care se află o casă de zici că a trecut prin Războiul de Independență, câțiva cetățeni cu telefoane scumpe în labe, belindu-se pe TikTok la vile, croaziere pe Nil, șeici care-și spală Lamborghini-urile cu șampanie ori câini care vorbesc.

Nu că ar fi interzis. Uită-te la ce dracu’ vrei. Dar e absurd să nu fi auzit de Eminescu și să știi ce a postat Musk la 00:23. E absurd să urmărești case de lux prin America când la tine plouă prin streașină și să visezi la mașini care conduc singure când tu n-ai fost în stare să-ți faci o baie în casă.

Costel, BMW-ul și găleata de la porc

Dacă la ăia de la oraș ipocrizia se vede, dar e mai împopoțonată printre cuvinte alese, la țară e mai evidentă decât un tanc rusesc într-o florărie.

La oraș, omul care n-are bani de întreținere, dar își cumpără ceas cât o garsonieră, îți explică serios că el nu cheltuie, ci „investește în imagine”. Nu bea o cafea scumpă ca să fie văzut cu paharul în mână, ci pentru „experiență”. Nu-și schimbă mașina ca să crape vecinul de ciudă, ci pentru „siguranța familiei”. Nu-și pune poze din Dubai, dintr-un concediu plătit în 36 de rate, ca să vadă fostele colege ce bine a ajuns, ci fiindcă „viața trebuie trăită”.

La țară, povestea asta n-are atâta perdea. Acolo îți iei BMW, îl parchezi cu curul în drum ca să-l vadă tot satul și cobori din el în șlapi de plastic, cu sacoșa de pâine în mână, în timp ce mă-ta strigă din poartă:

Și Costel, care cu o seară înainte pusese pe Facebook un citat despre succes, dușmani și faptul că vulturii nu se uită la părerea găinilor, ia găleata și se duce printre bălării, având grijă să nu-și murdărească adidașii falși de firmă.

Sărăcia nu e rușinoasă

N-am nimic cu sărăcia. Sărăcia nu e rușinoasă. Toți am avut, în viață, astfel de momente. Poți să fii sărac și curat, sărac și cu bun-simț, sărac și fără să simți nevoia să minți lumea că ai ajuns altceva decât ești. Rușinos e când casa îți cade în cap, gardul stă în picioare doar pentru că încă nu l-a împins nimeni mai tare, copilul tău merge cu încălțările crăpate la școală, dar tu ai ultimul telefon, fiindcă altfel te vede lumea pe TikTok cu unul de anul trecut și ți se pare că te-ai făcut de căcat.

Prestigiul, în unele locuri, nu începe de la baie în casă, de la o carte citită, de la niște dinți în gură ori de la faptul că nu miroși a sconcs. Prestigiul începe când îți sună telefonul pe masă și toată lumea vede mărul de pe spate. Atunci devii „Boss”.

Poți să stai liniștit pe scaunul de plastic din curte, lângă un lighean cu prune stricate și o găină care-ți ciugulește mucul de țigară, convins că ai arătat tuturor cine ești.

Nimeni nu întoarce camera spre propria curte

În satele astea, mai ales vara, spectacolul e complet. Mergi încet cu mașina, că oricum n-ai cum altfel printre gropi, biciclete și căruțe, și vezi la poartă câte o adunare de bărbați cu burțile ieșite din maiouri, femei cu papucii târșâiți și copii care aleargă desculți prin praf, iar în mâinile tuturor sclipesc telefoane la care, probabil, încă plătesc rate.

Casa din spate pare că mai rezistă doar fiindcă n-a venit încă o ploaie mai hotărâtă. Tencuiala s-a desprins, geamul de la verandă e acoperit cu o bucată de carton, lângă poartă zac două cauciucuri, o betonieră ruginită și un aragaz scos afară, că „poate mai trebuie la ceva”. Dar în față, pe masa de plastic, stă iPhone-ul. Cu trei camere în spate, capabil să fotografieze perfect și crăpăturile din zid, și curtea plină de fiare, și papucii rupți, și chiloții cârpiți de patru-cinci ori, dacă proprietarul ar întoarce vreodată obiectivul spre viața lui.

Dar el nu-l întoarce.

El dă scroll. Îl vede pe unul cu vilă în Spania. Pe alta în Maldive. Pe Musk lansând ceva spre cer. Pe un arab lângă o mașină cât toată comuna lui. Pe câte unul care îi explică că sărăcia e doar o stare de spirit și că, dacă te trezești la cinci dimineața, în câteva luni ești milionar.

El dă like, mai bagă un bilet pe un site de pariuri și mai trage un fum.

În spatele lui, nevastă-sa, nădușită, scoate apă din fântână ca acum 500 de ani.

Dar nu asta îl deranjează. Îl deranjează că vecinul și-a pus pe profil o poză lângă un Mercedes și lumea crede că-i al lui.

Ipocrizie de rahat

A doua zi, același om se ridică din pat, își trage pantalonii peste burtă și începe să vorbească despre familie, bun-simț, respect și despre copiii din ziua de azi, care nu mai au educație.

Ipocrizie de rahat.

Nu-i doare că n-au baie în casă, îi doare că n-au mașina mai mare decât a cumnatului. Nu-i apasă că propriul copil nu poate citi două rânduri fără să se poticnească, îi apasă că vecinul a fost în concediu în Grecia. Nu-i supără că au trăit treizeci de ani în aceeași mizerie, îi supără că n-au ce pune pe Facebook ca să pară că au ieșit din ea.

De-aia vezi gospodării unde oamenii au ridicat câte o vilă de trei etaje, cu coloane la intrare și lei din ciment la poartă, dar în interior încă trăiesc ca în casa veche din spate. La parter au o cameră „bună”, unde nu intră nimeni niciodată, cu canapeaua învelită în folie și covorul pe care n-ai voie să calci. Etajul e neterminat de paisprezece ani, cu fire ieșite din pereți și calorifere care n-au fost legate niciodată la nimic. Baia există, dar n-o folosesc, fiindcă „se înfundă”, „consumă apă” sau „ce, mă, ne-am boierit acum?”.

Omul a muncit jumătate de viață să ridice o vilă în care nu trăiește nimeni, doar ca să aibă cei care trec pe drum ce vedea. Seara, pornește lanterna telefonului și se duce tot la buda din fundul curții, trecând pe lângă trei camere goale, două balcoane pe care n-a stat niciodată nimeni și leii de ciment de la poartă, care par singurele lucruri din gospodărie ce nu se prefac că sunt altceva.

Ăla care are păreri despre tot

Există și oameni cumsecade, care trag, repară, își cresc copiii și nu simt nevoia să-și atârne fiecare lucru cumpărat în fața porții, ca să-l numere vecinii. Nu despre ei e vorba. Ci despre ăla care nu vrea o viață mai bună, ci o poză mai bună. Care nu vrea să-i fie bine, ci să creadă ceilalți că îi este bine.

Și tocmai ăsta are cel mai mult de spus. Îți explică cum să faci bani, deși e dator la trei oameni și la opt bănci. Îți explică familia, deși nevastă-sa nu-i mai vorbește decât când îi spune să aducă lemne. Îți explică educația, deși n-a mai citit ceva de bunăvoie de când și-a luat permisul. Îți explică Tesla, NASA, războiul și viitorul omenirii, cu unghiile negre, cu burta scoasă din maiou și cu WC-ul din scânduri în fundal.

Nu spun că trebuie să fii bogat ca să ai voie să vorbești despre lume. Ferească Dumnezeu. Dar înainte să salvezi civilizația occidentală de pe Facebook, poate îndrepți gardul ăla care cade peste rațe. Înainte să-mi explici ce geniu e Musk, poate îți bagi apă în casă. Și înainte să-i ții copilului lecții despre respect și rușine, poate înveți să nu-l obligi să adoarmă cu mizeriile tale în urechi.