Bunicul, țuica și vorba care m-a ajuns din urmă

Eram copil și mai făceam glume cu bunică-meu că îi mai tremura mâna când ducea păhărelul cu țuică la gură sau că se urca mai greu în șaua bicicletei. Ce naiba poți gândi despre bătrânețe la 13-15 ani? Era, bătrânul ăsta, ceva de speriat: băga zilnic la bord țuică de prună, de mere, de pere, de fapt din orice se făcea țuică, mânca, după masă, un coltuc de pâine proaspătă, era înnebunit după carnea grasă de porc, după ouăle făcute ochi, după țigările Snagov și după vinul roșu, din care bea cu taică-meu vreo câțiva litri când juca Steaua cu Dinamo.

Avea șapte clase, ceea ce pe vremea lui fusese o performanță. Citea, stând picior peste picior, în pat, sute, mii de cărți, de toate felurile: de la Steinhardt la Rodica Ojog-Brașoveanu, de la colecția BTT la Sfinx, de la romane polițiste la alea de dragoste. La 90 de ani făcea integrame de nivel avansat, fără nicio greutate; avea ochelari cumpărați din bâlci, din ăia doi la zece lei, mânca pâine cu unt și smântână și avea mintea mai ascuțită decât mulți cu vreo 70-80 de ani mai tineri.

A fost internat în spital o singură dată, probabil din cauza diabetului, în rest nu suferea de nimic; om mai calm, mai răbdător, mai „lasă-mă să te las” ca el nu am cunoscut în viața mea. Nu era egoist în sensul strict al cuvântului, dar avea un obicei bun de a sta departe de ceartă, de polemici, de orice formă care i-ar fi putut provoca stres. A plecat la tata și mamaia la 93 de ani, la fel de discret cum a trăit.

Mi-au rămas multe în cap din cele spuse de el, dar azi mi-a venit, de cum m-am trezit, chestia cu armăsarul și cu gloaba. Poate de la junghiul pe care l-am simțit la ceafă, poate de la durerea de spate, poate de la imaginea din oglindă, cu părul alb la tâmple, nu contează. Cert este că omul, când e tânăr, râde de bătrânețe ca prostul de carte: nu pentru că a înțeles ceva, ci pentru că nu-l privește încă.

La 15 ani, bătrânețea e ceva care li se întâmplă altora. E o chestie de oameni care merg încet, întreabă de trei ori același lucru, își caută ochelarii cu ochelarii pe nas și țin telecomanda într-o pungă, să nu se strice. Tu ești viu, elastic, obraznic, nemuritor, ai genunchii întregi, spatele tace, somnul vine oriunde și orice prostie ți se pare aventură.

Asta e diferența.

Bunică-meu nu se supăra când râdeam de el. Zâmbea așa, într-un fel al lui, de parcă știa deja finalul filmului și nu voia să-mi strice plăcerea. Nu-mi ținea lecții, nu-mi spunea „lasă că vezi tu”, nu făcea pe înțeleptul satului cu noi, ăștia mici, care credeam că lumea începe cu noi și se termină când ni se spărgea mingea pe maidan.

Când viața îți ia piciorul de pe accelerație

Tinerii au un obicei tâmpit de a nu asculta de cei mai în vârstă. Indiferent de evoluție, de era smartphone-urilor, a smartwatch-urilor, a AI-urilor, a mașinilor electrice care merg singure și a tuturor minunilor care ne fac să credem că am păcălit lumea, sunt câteva constante universale de care nu scapă nimeni: nașterea, dragostea, bătrânețea, moartea. Orice ar inventa mintea omului, copiii se nasc natural sau prin cezariană — nu o să auzi nici peste zece mii de ani că a apărut vreunul din alt loc decât cel pe care îl știm cu toții —, toți oamenii se vor îndrăgosti de cineva sau de ceva, că nu mă mai miră nimic, dar sentimentul de dragoste rămâne același. Indiferent de pastile, remedii, tratamente, aplicații, terapii și promisiuni de tinerețe ambalate frumos, toți îmbătrânim, mai rapid sau mai alene, mai demn sau mai caraghios, iar la final, că e la 30 sau la 130 de ani, toți ne ducem „în loc cu verdeață”.

Când ești luat de viață pe val, cu serviciu, familie, educația copilului, nunți, pomeni, trafic și altele, nu mai ai timp de cugetările lu’ tac-tu mare din copilărie. Timpul așterne bidinele de vopsea albă, în straturi de zi cu zi, peste mintea ta, iar când devii pilotul existenței tale, mergând cu 240 de kilometri la oră, fără să iei piciorul de pe accelerație, Dumnezeu îți trage una peste muian. Poate azi un junghi, mâine o durere de șale, poimâine un telefon primit de soție, care află că nu mai are tată, în altă zi alt telefon și afli că mama ta e operată de urgență. Când ajungi pe marginea patului ei de spital și vezi atâtea aparate la care e conectată, fire, perfuzii, pungi, monitoare și zgomote mici, reci, de viață ținută în priză, îți sare imediat piciorul de pe accelerația vieții.

Atunci nu mai ești nici armăsar, nici pilot, nici mare șmecher cu program, idei, nervi și priorități. Ești copil. Oricâți ani ai avea, oricât de alb ți-ar fi părul la tâmple și oricât de serios te-ai crede în fața lumii, lângă patul de spital al mamei devii iar copilul care nu știe ce să facă cu mâinile, cu ochii, cu respirația, cu frica aia veche, animalică, pe care nu ți-o poate lua niciun doctor și niciun discurs frumos.

De curând, stând la un semafor, chiar de 1 iunie, am auzit o chestie la radio care m-a fulgerat: „La mulți ani tuturor copiilor cu ocazia acestei zile, indiferent de vârstă, pentru că atâta timp cât mai avem un părinte în viață suntem copilul cuiva.”

Asta mi-a venit în cap lângă acel pat de spital, lângă mama care nu mă mai recunoaște de ceva timp, de când demența i-a distrus creierul, și care acum stătea aproape inertă și spunea șoptit un singur cuvânt: „apă”.

În timp ce îi dădeam stângaci să bea apă, prin acel pai adus de acasă și pe care îl folosim, de regulă, la vreun Aperol Spritz sau Mojito, mă uitam la chipul alb, desfigurat de lipsa plăcilor dentare, și încercam să mă întorc în ograda copilăriei mele.

Viața nu e ca filmul

Dacă aș fi citit aceste lucruri într-o carte, m-ar fi impresionat, poate mi-ar fi stors o lacrimă momentul acela în care un bărbat în toată firea stă lângă patul de spital al mamei cu demență în ultima fază, operată de câteva zile de o altă boală extrem de gravă, și îi dă să bea apă cu paiul. Dar nu e așa. Ceea ce simți în acele momente nu are nimic demn de un roman ieftin de duminică după-amiază; e doar imaginea unui bărbat care vede bătrâni, unii mai îmbrăcați, alții mai puțin, figuri schimonosite de durere, miros de spirt, pungi, saci, perfuzii, oameni care gem, rude care nu știu ce să facă, asistente pe care nu le găsești când ai nevoie, și tu, cu sacoșa adusă de acasă în mână, fără să știi cui să dai ce ai în ea, fără să poți vorbi cu mama ta, pentru că afazia s-a extins complet.

Viața nu e ca filmul. E mai plictisitoare, mai lipsită de melodramă, dar mult mai a dracului de dură.

Pentru că filmul nu miroase. Filmul sare repede la ce este interesant, sare peste zecile de ore așteptate în curtea spitalului sau în fața ușii, până începe ora de vizită, sare peste mirosul de urină și de altele, sare peste sentimentul real pe care îl ai când vezi că acolo, în pat, nu ai cum să povestești amintiri, iar privirea celei ce ți-e mamă nu mai are nimic de-a face cu zâmbetul, cu recunoașterea ta sau cu femeia care te-a ținut cândva de mână.

Nu vine nicio muzică. Nu cade nicio lumină frumoasă pe geam. Nu apare nicio replică memorabilă, din aia de pus pe coperta unei cărți. Nu se leagă nimic teatral. Stai acolo, cu paiul în mână, cu apă pe buzele ei, cu gândurile tale.

Te gândești că umbra aceea de om a condus cândva sute de oameni, că te-a născut, te-a crescut cum a știut și ea, te-a iubit și, chiar și acum, în starea în care mai e, îți mai dăruiește ceva greu de înțeles pentru mulți care nu trec prin asemenea momente: ești încă copilul cuiva!!! Poate încă cineva să îți mai spună „La mulți ani” de 1 iunie.

Știu că sună patetic, ilogic sau teatral, dar sper ca cei ce cred asta să rămână toată viața lor cu această percepție a ridicolului.

Detest pe cei care spun că fac copiii ca să aibă grijă de ei la bătrânețe. E stupid! Real, dar stupid.

Nu găsesc mamei, săraca, nicio vină. Asta și-a dorit o viață întreagă: să nu fie povară pe capul nostru și întotdeauna și-a ascuns durerile ca noi să ne vedem de familii și de serviciu. Într-un fel, e bine că mintea ei nu mai știe ce se întâmplă acum.

Copiii sunt alături de părinți și când nu li se cere asta de mici. E în ADN-ul nostru de oameni, nu că așa scrie în lege sau că așa ni se repetă de când suntem în fașă.

E același lucru văzut înainte cu o zi de a ajunge la mama la spital, când am fost la parastasul lui socru-meu. O biserică arhiplină de oameni de toate vârstele, plină de colive și oameni îmbrăcați în negru, de la copii și până la nonagenari. Nu îi chema acolo primarul sau șeful de post, ci conștiința, durerea și amintirea.

Timpul ne ajută să uităm lacrimile despărțirii de cei dragi, cei care ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au iubit și care au plecat. Dar mai face ceva timpul ăsta: ne transformă încet, încet, vorba lui tataie, din armăsari în gloabe. Și spun asta având foarte vii imaginile de ieri și de azi, cu o mulțime de bătrâni urcând greu un mic delușor de la biserică la cimitir, să lase câteva flori pe morminte, și cu alții mulți zăcând în paturile de spital.