Capitolul 1Una bună, zece rele

Zi de zi trecem, unii dintre noi, prin viață ca prostul prin cartea de analiză matematică: cu ochii cât cepele, cu o privire ce se vrea inteligentă, dar cu creierul deloc în armonie cu ochii, cu gura întredeschisă, din care, când dăm să spunem ceva, ies numai tâmpenii.

Ne claxonăm pe la intersecții, mai pomenești ceva de săraca mă-sa, celălalt de a ta, îți mai exersezi vocabularul cu anumite părți anatomice, ajungi la magazin exact când nu mai găsești ce aveai nevoie, odrasla ți-a mai făcut o boacănă, iar ziua, care începuse prost, simte nevoia să-ți demonstreze că are resurse.

Avea dreptate ăla micu: „Așa sunt zilele mele: una bună, zece rele.” E un refren clasic, ce se aude prin curți de bloc, la cozi, în microbuze sau la berea de seară cu băieții. Nu vine din lumea aia fină, cu Courvoisier și Chopin, unde oamenii se plâng de „lipsa de echilibru emoțional” între două vacanțe în Bali. Nu. Aici, la noi, e cu cafea făcută la espressorul de la Lidl, cu nervi la semafor, cu facturi care sosesc exact când ai plătit ultimele, cu dureri de spate apărute fără programare și tratate cu alifie chinezească, și cu vești proaste livrate fix în ziua în care credeai că ai prins un moment de respiro.

N-o fi raportul exact unu la zece. Omul, când îi merge prost, nu mai ține contabilitate precisă. Bagă totul la grămadă, amplifică, dramatizează și iese mereu pe minus. Dar adevărul e că ceva tot e acolo. Pentru majoritatea dintre noi, viața e un fel de meci cu arbitru mituit: mai multe lovituri decât goluri, mai multe faulturi decât faze frumoase.

Și totuși, apar și zilele alea bune. Rare, imprevizibile, aproape suspecte. Zile în care parcă nu te doare nimic grav, nu te calcă nimeni pe nervi din prima oră și ai impresia, pentru câteva clipe, că poate nu e totul chiar o bătaie lungă cu pauze scurte de hidratare.

Ba și când ai și tu o zi din asta, se găsește un bou să ți-o strice.

Capitolul 2Noi, ăștia pripășiți prin București

Făceam, cu ceva timp în urmă, o scurtă mărturisire despre noi, ăștia pripășiți prin București. Veniți de prin cine știe ce coclau de prin țară, cu o sacoșă de rafie într-o mână și geamantanul burdușit cu zacuscă, șosete groase și haine turcești cumpărate de la tarabă, cu banii lu’ mă-ta de la CAR.

Între timp, am mai evoluat. Nu mai mâncăm doar Fornetti și covrigi, nu mai ieșim o dată la trei luni la restaurant ca să comandăm cartofi prăjiți cu cașcaval pane și să ne uităm în meniu ca la certificatul de naștere al unei specii necunoscute. Am prins gusturi, avem pretenții, am prins reduceri la haine de firmă și leasinguri care ne-au dat curaj. Ne-am dichisit, ne-am parfumat, ne-am tras țoale bune, mașini decente, telefoane scumpe și aere de oameni care parcă s-au născut direct în Cotroceni, nu în curte, lângă butoiul cu varză.

Bă, dar cel mai tare mă enervează când începem să avem aerele astea între noi, ăștia, parveniții. Între noi, mă, nu cu străinii. Între noi, care știm foarte bine de unde am plecat, ce frig era în camera aia iarna, ce gust avea pâinea cu margarină, cum mirosea sacoșa de rafie după zece ore de drum și cum ne uitam la primul salam mai acătării de parcă era exponat la muzeu.

Și acum, brusc, ne pute totul.

Ne pute cartierul, ne pute accentul altuia, ne pute omul care încă mănâncă mici cu muștar, ne pute vecinul care nu știe să pronunțe corect „brunch”, ne pute ruda de la țară care vine cu ouă în pungă și ne întreabă dacă avem unde să le punem, de parcă noi, între timp, am devenit nobili și ținem ouăle în bibliotecă, lângă Dostoievski.

Asta e partea care mă zgârie cel mai tare: nu că am crescut, nu că ne-am schimbat, nu că am învățat să bem altceva decât suc la doi litri și să nu mai punem ketchup pe orice lucru comestibil. Foarte bine. Omul trebuie să crească, să se spele, să învețe, să se ridice, să nu rămână în papucii rupți ai copilăriei doar ca să pară autentic.

Dar când începi să-ți disprețuiești originile, când faci pe aristocratul și vorbești cu scârbă despre sărăcia din care ai plecat, atunci nu mai e evoluție. E doar spoială.

E ca și cum ai pune husă de piele cu sclipici pe o Dacie veche și ai începe să-i spui limuzină.

Merge, se vede mai bine, poate miroase și frumos o vreme, dar dacă ridici puțin covorașul, tot acolo găsești rugina.

Capitolul 3Locul unde nu merg fraierii

Așa și cu boul ăsta pe care îl cunosc. Îl știu de când mânca parizer direct din hârtie și bea suc la doi litri, dar acum își ține paharul de vin de parcă semnează Tratatul de la Versailles.

Te bucuri că îl auzi, că găsiți timp să ieșiți la o bere, că ai cu cine să mai depeni amintiri din urbea veche. Draci! Ce ieșit la o bere?

Și eu, prost, trebuiau să mi se aprindă toate lămpile de alarmă instantaneu, dar eram în mașină și nu cred că l-am auzit bine, în timp ce el vorbea, iar eu mai înjuram pe unul care mi-a tăiat calea.

Am lăsat mașina acasă, că, de, chiar aveam de gând să beau ceva, și am ajuns cu Uberul la locul ăla „unde nu merg fraierii”. Eu în blugi, cămașă și o vestă, el în costum, cu vestă și cravată. Eu să-i strâng mâna cu drag, el cu un ochi critic la hainele mele și parcă cerându-și scuze din priviri ospătarului că vine cu unul ca mine.

Înăuntru erau patru mese, niciun client și vreo șase-șapte ospătari, cu tot cu barmanul. Ne-am așezat la o masă și au sărit imediat doi inși care serveau pe-acolo, mult mai bine îmbrăcați decât mine, cu niște meniuri legate în piele și atât de elegante că mi-era și rușine să le deschid.

De fapt, nici nu am apucat să-l deschid, că amicul îmi spune să merg pe mâna lui și îi comandă ospătarului să ne aducă meniul zilei. Chestia asta cu meniul zilei era ok, adică ce era pregătit pentru ziua respectivă, gen: ciorbă de perișoare, sarmale cu mămăliguță și clătite cu gem de vișine. Chiar îl lăudam pe ăla în mintea mea că a ales asemenea variantă economică.

Nici dacă-l înjuram de mamă pe ospătar nu se uita așa la mine. A urmat o tăcere mică, dar grea, din aia de se lasă în familie când întreabă cineva de moștenire.

— Avem, mi-a zis ospătarul, cu o milă controlată. Artizanală, cu note de grepfrut, piper roz și fân cosit la apus.

Fân cosit! Eu venisem să beau o bere, nu să fac pe ierbivorul.

Capitolul 4Meniul zilei, adică foame cu penseta

A adus băuturile și am început să povestim de una, de alta. De fapt, el povestea. Îmi vorbea despre afacerile lui, despre cum s-au ratat alții de pe la noi din urbe, despre aia, despre ailaltă. Plictisitor. Și nu mâncasem nimic de cu o seară înainte. Mi-era o foame…

Apar patru inși cu două platouri imense. Doi cărau platourile, unul mergea în spatele lor, iar al patrulea, îmbrăcat ca un bucătar, încheia plutonul. M-am întrebat care dracu era rolul celui de-al treilea și al bucătarului la masă. Ăia au lăsat platourile și s-au dat într-o parte, al treilea a pus ambele mâini pe mânerele capacelor și aștepta. Și eu așteptam, lihnit de foame.

Cum a terminat de spus ultimul cuvânt, ca la comandă, al treilea ospătar a ridicat capacele platourilor.

Nu mai fusesem așa dezamăgit de când eram copil și am primit de ziua mea un fular, deși eu visam o minge. O farfurie cât capacul de canal, albă, lucioasă, cu un punct verde în mijloc și o spumă lângă el, de ziceai că strănutase tâmpitul ăla de bucătar. Lângă farfurioiul ăla, un fel de biscuite micuț, din ăla pe care i-l luam cu punga lui fiu-meu când era la grădiniță.

Ăia se uitau toți patru la noi, eu încă nu-mi revenisem din șoc, iar amicul ia delicat biscuitele cu mâna, îl trece prin chestia aia albicioasă și atinge punctul verde din moțul farfuriei. Fac și eu la fel ca el.

Simțeam pe dracu! Era mai puțin decât îți încăpea într-o carie. Un biscuite ca orice biscuite, molfăit prin tâmpeniile alea.

Dar ce să zic, cu ochii ălora pe mine?

Consternare, milă, silă, un semn discret al bucătarului. Pleacă unul dintre ăia doi care căraseră platourile și vine cu alt platou. Pe el, un coșuleț cu o singură chiflă, cea mai mică pe care o văzusem în viața mea. A început să bălmăjească ospătarul ceva cu frământatul cu unt afumat, sare neagră, drojdie de la Sfântul Duh și o poveste despre grâul crescut pe dealuri mângâiate de vânt. Eu voiam doar pâine, nu arborele genealogic al amărâtei ăleia de franzele.

Supa: trei firimituri, două frunze și ceva ce semăna cu o lacrimă de morcov, peste care nea bucătarul a început să toarne o zeamă dintr-un ibric mic, cu o seriozitate de chirurg care intră cu bisturiul în creierul unuia. Frunzele le-a aranjat cu penseta. Cu penseta, mă. Mama punea leușteanul în ciorbă cu pumnul și ieșea mai multă artă acolo decât în toată farfuria lor cu depresie cromatică.

La desert a venit ceva cu „aer de zmeură, crumble de migdală și textură de ciocolată”.

Aerul de zmeură era chiar aer. Dacă respiram mai adânc, cred că-l inhalam.

La fiecare fel, bucătarul ne vorbea despre mâncare de parcă anunța un deces în familie. Eu aproape că-mi venea să mă ridic în picioare și să țin un moment de reculegere pentru mâncarea aia cât o monedă din farfuria mea.