1. Înainte să existe omul cu păreri despre orice

Omul se naște, se reproduce și moare. Circulație simplă în natură. Așa funcționează lumea asta de când se pomenește. Suntem diferiți de alte lighioane prin faptul că avem conștiință, că creăm, că gândim.

În unele situații, încep să mă îndoiesc că la unii există aceste diferențe față de maimuțe sau hipopotami.

Până să apară internetul, dacă era idiot, știa mă-sa, rudele de la gradul unu la patru, câțiva vecini și vreo doi câini de pe stradă, care îl lătrau de cum îl vedeau. Acum, de când și-a luat din pensia lu’ ta-su mare un telefon și are și ChatGPT, varianta aia gratuită, Costel a devenit arhitect al cunoașterii.

Dar nu doar într-un domeniu. Acum le știe pe toate: geopolitică, analiză literară gotică, cuantică, renascentism, nutriție, educație, psihologie, războaie, istoria religiilor și ce trebuie să facă omenirea ca să nu se mai ducă dracu’.

Are doar opt clase și nici profesionala n-a terminat-o, dar dacă citești ce postează de dimineață până seara, juri că are un master pe la Harvard.

Și dacă are de bătut un cui la streașină, întreabă AI-ul. Dacă are de cumpărat brânză de capră, intră pe Google. Când își pune pernandez pe adidași, vorbește întâi cu vreun companion digital.

E urmăritor pe vreo două mii de pagini de Facebook, și-a făcut vreo cincizeci și patru de mii de prieteni online și scrie cât e ziua de lungă fel de fel de păreri savante.

Dacă înainte mai debita câte-o nerozie, măcar era a lui. Părea viu. Părea prost, dar viu. Acum, și dacă îl întreabă popa de sănătate, nu deschide gura până nu-i dă telefonul răspunsul corect.

Și Costel se uită la ecran, mișcat.

După care ridică ochii spre popă și spune, cu vocea unui om care tocmai a primit revelația de la Sfântul Duh:

Popa își face cruce.

La început, când Costel a început să vorbească așa, în dodii, cei din jurul lui au înlemnit. Părea că îl lovise peste noapte un meteorit fermecat în căpățână și, în sfârșit, nu mai era prostul satului. Două-trei zile i-a ținut doar cu „aprioricul cognoscibil al ideii primare”, cu „resuscitarea socială a colectivului recunoscut”, cu „reconfigurarea paradigmei interioare” și cu dracu’ mai știe ce vorbe pe care nu le înțelegea nimeni, dar pe care el le rostea rar, cu ochii umezi, ca și cum tocmai descoperise apa caldă și gaura la covrig.

Apoi Costel a rămas fără baterie la telefon și a ajuns la forma inițială.

Fără a fi un adept înverșunat al AI-ului, trebuie să recunosc sincer că este făcut în așa fel încât și Costel să înțeleagă câte ceva. ChatGPT i-a spus că numele Costel nu are anvergura necesară pentru a atrage public și i-a recomandat să-și pună pseudonimul gandesc_deci_exist.

Și uite așa, Costel a căpătat o nouă identitate.

Apoi l-a învățat, pas cu pas, să-și facă Facebook și TikTok. A durat vreo două săptămâni până a reușit, puțin și cu ajutorul copilului unui vecin, dar, în cele din urmă, gandesc_deci_exist a devenit online.

Iar de atunci…

În fiecare dimineață, intră pe Google și îi dă:

Găsește vreun text de genul „deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune”, închide geamul ca să nu se audă găinile din bătătură, aprinde o lumânare, ia o figură serioasă, deschide TikTok-ul și creează o postare citind acea propoziție.

Oftează lung.

Se uită în gol.

Închide.

Nu trec cinci minute și apar sute, apoi mii de like-uri și inimioare:

Aici se blochează.

Face o captură de ecran, întreabă AI-ul ce să răspundă, ăla îi dă un răspuns bengos, copy-paste și gata:

Urmează răspunsul admiratorului:

Mulțumit, Costel închide telefonul, iese să dea de mâncare la porc și revine imediat să răspundă adepților.

2. Când internetul îi bagă omului elicopter în cap

Din clipa în care Costel a devenit gandesc_deci_exist, în capul lui a început un bâlci greu de descris. Ideile se învârt ca elicele elicopterului. Toate unghiurile, toate pozițiile, una peste alta, una sub alta, pe diagonală, în foarfecă, în pod, în șpagat mental.

Nu mai gândește.

Face Kamasutra cu ideile.

Le sucește până pocnesc.

Le combină până nu se mai recunosc.

Ia o propoziție citită pe Facebook, o împerechează cu un citat de pe Instagram, îi pune deasupra o frustrare veche, un emoji și gata: omul e genial.

Kamasutra ideilor e forma cea mai îmbârligată a acrobației făcute de omul prost care vrea să pară că gândește, fără să suporte efortul gândirii. E momentul în care o minte leneșă începe să facă tumbe ca să acopere faptul că nu merge nicăieri.

Costel nu mai spune „nu știu”. Chestia aia e pentru bosorogi. Costel spune „aici e mult mai complex”. De obicei, spune asta când îl întreabă cineva ceva simplu. Ne aducem aminte de vremurile în care, cu ani în urmă, când nu exista vreo urmă de inteligență artificială, un anumit domn era întrebat dacă crede sau nu în Dumnezeu și vorbea o jumătate de oră de uitai ce l-ai întrebat.

Înainte, când Costel spunea o prostie, o spunea bărbătește. Acum prostia lui vine cu introducere, încheiere și întrebare idioată pusă la final, fără să spună nimic esențial:

Și cel mai frumos e că majoritatea celorlalți nu văd fracturile lui de logică.

Vorbește despre incultura poporului rus și, două rânduri mai jos, îl citează pe Tolstoi din Anna Karenina, fără să-l deranjeze că Tolstoi nu era chiar din Călărași. Se teme de inteligența artificială, dar publică un text despre pericolele AI scris integral cu ChatGPT, început cu fraza „trebuie să ne păstrăm gândirea proprie”.

Costel spune că nu se lasă manipulat de presă, după care repetă, cu aer de om trezit din Matrix, ce a auzit aseară într-un podcast cu lumini mov și titlu discret: „Adevărul ascuns pe care nu vor să-l știi.”

Nu știe cine e invitatul.

Nu știe ce pregătire are.

Nu știe de unde scoate ce spune.

Dar vorbește rar și în spate se vede o bibliotecă.

Deci pare serios.

Iar dacă pare serios, pentru unii oameni de pe internet e suficient.

Noi am ajuns să confundăm decorul cu competența. Dacă omul are rafturi cu cărți în spate, probabil știe. Dacă are ochelari, sigur a citit. Dacă vorbește încet, e profund. Dacă spune „narativ”, „paradigmă”, „sistemic” și „construct social”, deja e aproape doctor în ceva, nu contează în ce.

Costel a înțeles rapid mecanismul. Nu trebuie să știi. Trebuie să pari că știi. Trebuie să ai o față puțin tristă, o propoziție grea și o pauză înainte de ultimul cuvânt. Dacă mai ai și un fundal cu o bibliotecă, ai terminat. Poți să spui orice. Poți să spui că dacii au inventat fibra optică, că Eminescu a anticipat apariția lui Musk și că gibonii au o spiritualitate reprimată de sistem.

Dacă o spui rar, faci furori.

Iar dacă pui la final „gândiți-vă la asta”, deja ai lăsat mii de oameni cu gura căscată, întrebându-se cum de mă-ta a născut un asemenea geniu.

Pe vremuri, ca să pari deștept, trebuia să fii cât de cât atent să nu te faci de rahat. Acum trebuie doar să ai acces la internet, un citat luat de pe acolo și câțiva oameni în comentarii care să scrie: „cât adevăr!”

„Cât adevăr!” a devenit diploma universitară a unor oameni de pe internet.

Spui ceva destul de vag încât să nu poată fi verificat, destul de nervos încât să pară important și destul de trist încât să pară profund. Apoi aștepți. Vine primul „cât adevăr!” și gata, ai fost validat. Nu mai ai nevoie de argumente. Ai comunitate.

Aici se rupe ceva.

Omul începe să scrie nu ce gândește, ci ce știe că se citește ușor și prinde. Nu ce crede cu adevărat, ci ce adună aplauze. Nu ce îl reprezintă, ci ce sună bine în capul alora cărora se adresează.

Și, încet-încet, nu mai are idei. Doar profită de slăbiciunile celor din jur.

Intră pe o pagină despre libertatea femeilor și înjură porcii de bărbați. Intră pe o pagină de misogini și dă cu lături în femei. Intră pe o pagină LGBTQ și arată cât de învechită e credința. Intră pe o pagină religioasă și plânge după valorile pierdute.

Și tot așa.

Nu gândește diferit.

Doar schimbă costumul.

3. Steagul cu două fețe

Costel citește o frază undeva. Nu știe exact unde. Poate pe Facebook. Poate pe TikTok. O chestiune despre sistemul de învățământ. Nu contează că nici nu știe unde e Universitatea, că nu are copii și că nu face diferența între ciclul primar și ciclul menstrual, dar observă că pe o anumită pagină de Facebook, obiectiv sau subiectiv, fie profesorii, fie părinții sunt puși la zid.

Observând trendul, cere pe AI ceva provocator și aruncă bomba.

Oamenii deja îndârjiți văd o opinie extremistă, dar potrivită cu gândirea lor, și răspund în valuri. La fel face și dincolo, cu o idee la limită, diametral opusă celei postate pe cealaltă pagină, și obține și aici mii de like-uri.

Îmi aduc aminte de un film, o comedie veche, în care un individ e prins într-o căsuță, între două tabere care trag cu flintele una în cealaltă. Ca să scape, ia un steag, coase pe o parte emblema celor din dreapta, pe cealaltă parte emblema celor din stânga și iese din căsuță exact între cele două tabere.

Îl aclamau și unii, și alții, de ziceai că e un zeu coborât pe pământ.

Până s-a schimbat vântul, a întors steagul și au început să tragă toți în el.

4. Jandarmul vorbelor celuilalt

După ce Costel capătă public, capătă și autoritate. Nu multă, nu cât să-l cheme cineva la vreo conferință, dar suficientă cât să înceapă să păzească lumea de greșeli.

Așa se naște jandarmul vorbelor celuilalt.

Nu-i ajunge că el gândește cu împrumut. Vrea să controleze și ce gândești tu.

Intră în comentarii cu fluierul la gât și cu bastonul moral în mână.

Costel, care acum trei ani scria „defapt” legat și credea că „exegeză” e o boală de piele, a devenit brusc responsabil cu igiena internetului. Stă la intrarea în conversație ca paznicul de la supermarket și verifică vorbele oamenilor de parcă ar avea alarmă pe ele.

Nu mai discută ideea.

O legitimează sau o arestează.

Dacă el jignește, e sinceritate.

Dacă altul îi răspunde, e violență verbală.

Așa ajunge omul să apere libertatea de exprimare până când cineva îl contrazice. Atunci își suflecă mânecile digitale și cere ban, raportare, excludere și, dacă s-ar putea, puțină ardere pe rug digital, dar civilizată, să nu spună lumea că e extremist.

Libertatea e sfântă, dar numai libertatea lui.

Celălalt, dacă vorbește, manipulează, jignește, dezinformează sau „nu înțelege contextul”.

Dar Costel nu se oprește. Pentru că oprirea cere o formă de rușine, iar rușinea a murit în ziua în care primul om a scris o tâmpenie, a primit 300 de like-uri și a înțeles că poate continua.

Din momentul acela, logica nu mai contează.

Contează reacția.

Dacă reacționează lumea, înseamnă că ai atins ceva.

Nu neapărat adevărul. Poate ai atins doar nervul, frustrarea, plictiseala sau nevoia oamenilor de a se simți deștepți fără efort. Dar reacția vine, iar Costel se hrănește cu ea.

Nu are principii.

Are public.