Sâmbăta fără obligații

Sâmbătă. O zi obișnuită în care nu duc copilul la vreo meditație sau la vreo petrecere, nu am musafiri, nu am de mers pe la pomeni, nunți, botezuri sau vizite. Mi-a făcut nevastă-mea o ciorbă de fasole și niște sarmale, am băut o țuică înainte de masă, un șpriț după și, ce să mai, pe la două-trei după-amiaza, m-am ridicat ghiftuit și sătul de la masă, m-am trântit în patul răcoros și am dat drumul la Netflix.

Sincer? Rareori știu la ce mă uit. De cele mai multe ori adorm în timp ce se încarcă aplicația aia sau pe la generic. Așa a fost și sâmbăta asta. Am ațipit când nici nu începuse filmul, sau începuse, dar nu mai țin minte, m-am trezit să beau o gură de apă când un bărbat și o femeie cam de vârsta mea se cărăiau pentru o chestie care mi-a scăpat, am adormit la loc și m-am trezit la sfârșitul filmului, când ăia doi se priveau cu o patimă de ziceai că le-a luat foc pielea și se aruncau pasional într-un pat.

Nu a mai dat nimic apoi, decât genericul.

Filmul cu oameni perfecți

Nu știu dacă de la fasole sau de la sarmale, dar n-am mai adormit. Am rămas cu telecomanda în mână, am butonat ca prostul și am început să mă gândesc la chestia cu ăia din film. Amândoi, deși trecuți de prima tinerețe și cu mai mult de 25 de ani pe cartea de muncă, arătau, afurisiții, ca trași prin inel. El cu ditamai claia de păr, puțin grizonat pe la tâmple, cu pătrățele pe abdomen, ea genul Angelina Jolie, cu foarte puține riduri, amândoi sexy, el viril, ea apetisantă, ceartă, pasiune, pat, suspine, împăcare.

Și atunci mi-a trecut prin căpățână cum era sexul de împăcare pe la 22-24 de ani, când abia ne luaserăm cu acte și cum e acum, când bat spre 45-50 de ani.

Tinerețea și prostia frumoasă

Când eram tânăr, mă certam din tâmpenii de doi franci: ba din cauza lui mă-sa, ba din cauza lui mama, ba din cauză că n-aveam după ce bea apă, ba că, în eventualitatea în care ne luam un motan, eu voiam să-l cheme Gică și ea Ali-Baba.

Nu conta motivul.

Aveam creierul suficient de prost încât să cred că, dacă mă cert ca nebunul și apoi mă iubesc ca în filme, dragostea era profundă.

Era pe dracu’.

Era tinerețe.

La 20 de ani, sexul de împăcare mi se părea nu doar o idee bună, ci aproape o obligație. Mă certam, spuneam lucruri mari cu minte puțină, mă uitam pe geam ca ăla de pe Titanic, ieșeam pe scară cu demnitatea unui rege al Angliei și mă întorceam după jumătate de oră ceva mai predispus la compromis.

O oră de țipat unul la altul și apoi mai aveam puterea să ne mai „împăcăm” vreo două-trei.

N-aveam copii, n-aveam câine care să ceară afară, n-aveam mașină de uscat rufe, de spălat vase, de gătit, de făcut pâine, de făcut gheață… De fapt, nu aveam niciun fel de mașină. Aveam o garsonieră în care stăteam în chirie, un aragaz, un frigider și un pat. Iar corpul meu încă nu știa ce e aia pastilă.

Banalul de după 45

Pe la 45 de ani și după, s-a schimbat complet povestea. Am și casă, și mașini de toate felurile. Nu există ceva la eMAG sau la Altex care să înceapă cu „mașină de…” și eu să n-am. Datoriile s-au dus de mult, la muncă e OK, copilul a mai crescut, casa e cât de cât pusă la punct.

Sună bine.

Mă mai cert și acum, normal, că n-a murit nimeni din liniște. Numai că nu mai e faza cu mă-sa și cu mama, că săracele fie sunt prea bătrâne să-mi mai facă zilele amare, fie s-au dus. Cu banii nu prea am de ce să mă mai cert, că nu mai suntem doi copii care numără restul de la magazin. Acum apar altele.

Tot chestii banale, dar să nu subestimăm banalul.

Gândul cu sexul de împăcare ca acum 23-30 de ani nu prea mai funcționează când motivul certei este că iar s-a căcat câinele în hol. În cel mai rău caz, iau un făraș, o mătură, un mop, alerg puțin javra prin casă, care mai și face mișto de mine, pentru că lighioana simte slăbiciunea omului prost.

Mă aplec să strâng după câine, simt un junghi în spate, mă ridic și parcă mă ia o amețeală mică, din aia care nu mă sperie, dar mă face atent. Mă uit la nevastă-mea, care se usucă de treizeci de minute cu feonul în cap, și mârâi puțin, nu de excitare, ci ca un om care a strâns rahat și a descoperit că lombara lui nu mai e ce-a fost.

Băi, au scos ăștia niște feonuri de zici că sunt rachete. O singură dată i-am dat drumul și am crezut că-mi zboară din mână. Nu mai e uscător de păr, e motor de avion pentru oamenii care n-au ce face cu banii. Îl pornește nevastă-mea în baie și am impresia că sunt pe Otopeni.

Strâng chestia aia de la câine, copilul iese la joacă, nevastă-mea termină de uscat părul și, după toată scena asta, vine timpul pentru o discuție serioasă.

Numai că nu mai merge ca pe vremuri.

Nebunaticul obosit

Femeia mă știe după aproape 30 de ani de conviețuit cu mine. La orice îi spun, zâmbește galeș și îmi răspunde cu o blândețe care mă scoate din minți:

Păi cum dracu’ să continui cearta când n-am cu cine să mă mai cert, când adversarul refuză contactul și mă lasă să dau singur cu capul de pereți? Eu vin pregătit de luptă, cu argumente, cu supărări, cu vocea reglată pe grav, iar ea stă acolo, liniștită, cu părul aproape uscat și cu o privire de om care știe că o să-mi treacă.

Mă lasă să-mi bat gura vreo zece-cincisprezece minute, exact cât să mă aud și eu cât de prost sună ce spun, apoi vine lângă mine, mă privește ca în vremurile bune și zice:

Și se duce seducător în dormitor.

Aici, în mintea mea, pentru o clipă, se aprinde iar beculețul ăla vechi, de acum 20-30 de ani.

„Nebunaticul” verifică ușa să fie încuiată, potrivește puțin centrala, aleargă câinele să-l bage în camera copilului, sună pe ăla mic să vadă pe unde este, ca să nu vină fix atunci și să strice împăcarea, strânge de pe jos niște jucării, se împiedică de un adidas, înjură în șoaptă, uită că a verificat ușa și o mai verifică o dată, se uită la telefon, vede că are 12% baterie, îl pune la încărcat, ia un Triferment, pentru că după fasole și sarmale chiar e indicat și abia apoi vine să se împace.

Când ajung în dormitorul matrimonial, găsesc cea mai seducătoare imagine posibilă.

Nevastă-mea doarme dusă.

Obosită de la făcut sarmale, ciorbă de fasole, de la ținut tâmpenia aia de aparat de uscat părul în cap și de la alte lucruri mai mult sau mai puțin mărunte.

Doarme frumos, întoarsă pe o parte, cu o mână sub pernă și cu figura aia de copil dulce, așa cum o știu și o port în cap și în suflet de la 21 de ani.

Rămân în ușă, cu toată vitejia mea de bărbat chemat la împăcare și mă uit la ea. Îmi vine să râd, îmi vine să oftez, îmi vine să fiu recunoscător.

O privesc cu drag și mă culc lângă ea.

Alegerea corectă

Asta e.

Așa arată sexul de împăcare după 45 de ani, în varianta realistă. Exagerez puțin. Nu e mereu așa. Dar se întâmplă.

În film, el o prinde de mijloc, ea îl trage spre ea, se răstoarnă amândoi în pat, lumina cade perfect pe umerii lor și totul arată ca o reclamă. Poate ăia nu or mânca fasole cu cârnați și sarmale!

Eu iau partea bună a lucrurilor.

Probabil peste încă 20 de ani, când o să vin să „ne împăcăm”, din bucătărie până în dormitor o să uit de ce am venit.

Și poate că tot ea o să mă salveze.