Românul e al naibii de inventiv și are câte o vorbă pentru aproape orice întâmplare din viață, inclusiv pentru moarte. Una dintre ele spune că „nu e nuntă fără vorbe și moarte fără îndoială”, iar cine a trecut măcar o dată prin pierderea unui om apropiat știe cât adevăr stă ascuns în propoziția asta aparent banală.

La noi nimic nu poate rămâne doar trist, simplu și curat. Imediat trebuie găsită o explicație, o vină, o suspiciune, o concluzie trasă pe la colțuri de oameni care până ieri habar n-aveau prin ce trece familia respectivă, dar care simt nevoia aproape bolnavă să devină specialiști exact când nu trebuie.

Azi nu scriu despre moarte în sine și nici despre durerea care se așază peste o casă atunci când pleacă omul care îi ținea pe toți laolaltă. Scriu despre viperele de înmormântări și parastase, despre oamenii care apar exact în cele mai negre momente și tocmai atunci îi apucă damblaua să mai răsucească puțin cuțitul în niște inimi deja făcute bucăți.

Că sunt rude apropiate sau îndepărtate, vecini, cumetri, fini, veri de rangul unsprezece sau vecinul colegului de muncă al fratelui nașului, pe toți îi lovește brusc vocația medicală sau justițiară exact lângă sicriu. Atunci devin experți. Vreo babă cu trei clase începe să explice cum „stă treaba cu cancerul ăsta”, un nene venit cherchelit de la slujbă știe el mai bine că mortul „avea zile”, dar că necazurile și supărările l-au băgat în groapă, iar altul, după ce trage puțin cu urechea la ce încearcă familia să explice printre lacrimi, bagă rapid pe Google și începe să vorbească doct despre spitale, tratamente, analize și doctori, de parcă omul a murit la el în sufragerie și nu în brațele familiei lui.

Și îi apucă limbarița exact acolo, lângă mort.

Ceea ce face totul și mai scârbos este că majoritatea oamenilor vin din respect și atât. Vin cu durere sinceră în suflet, vin pentru că l-au cunoscut pe omul plecat și îi doare pierderea, aprind o lumânare, spun „Dumnezeu să-l odihnească”, îmbrățișează familia și tac, pentru că omul normal înțelege că există dureri în care nu trebuie să intri cu bocancii plini de părerile tale.

Dar, ca nuca în perete, apar și viperele, uneori una, alteori două sau trei, și le vezi imediat după felul în care intră în casă: cu voce joasă, cu față lungă, cu oftaturi teatrale și cu veninul pregătit sub limbă.

Omul abia a murit și deja începe ancheta.

Atunci îi găsește medicina. Atunci îi găsește experiența. Atunci știu exact ce trebuia făcut, deși până ieri habar n-aveau nici ce tratament urma omul, nici în ce stare era, nici prin ce iad a trecut familia aia în ultimele zile.

Nu i-ai văzut la Urgențe, nu i-ai văzut pe holurile ATI, nu i-ai văzut când familia stătea cu ochii în ușa aia închisă și încerca să citească pe fața medicului dacă urmează să li se rupă viața în două. Nu i-ai văzut când se semnau hârtii cu mâna tremurândă, când cineva trebuia să sune rudele și să spună propoziția aia imposibilă — „a murit” — de zeci de ori, până când cuvintele nu mai păreau reale nici pentru cel care le rostea.

Nu i-ai văzut când familia încerca să aleagă sicriul fără să izbucnească în plâns printre cruci și coroane, când copiii întrebau unde e tata, când nevasta omului stătea pe un scaun și se uita în gol de parcă cineva îi scosese tot aerul din lume. Nu i-ai văzut când casa trebuia pregătită pentru mort și nimeni nu mai știa de unde să înceapă.

Dar după toate astea apar viperele, îmbrăcate în negru și pline de concluzii.

Și poate cel mai infect lucru la oamenii ăștia este că ei nu îl apără pe mort. Îi atacă pe cei vii. Pe nevasta care abia mai stă în picioare, pe copiii care încă nu înțeleg cum ieri aveau tată și azi au groapă, pe familia care deja își face procese în cap și fără ajutorul nimănui.

De multe ori nici măcar nu e răutate directă. E ceva mai scârbos de atât: plăcerea aia bolnavă de a fi importante într-un moment tragic, de a avea public, de a fi ascultate și de a da verdict. Oameni cu vieți mici și goale care găsesc în moartea altuia singurul moment în care lumea îi bagă în seamă și atunci profită până la capăt.

Își dau ochii peste cap, vorbesc grav, își dreag glasul și intră în rolul principal al unui spectacol pe care nimeni nu voia să îl vadă. Moartea altuia devine momentul lor de glorie.

Iar dacă apuci să rămâi până la parastas, spectacolul continuă și mai josnic. Acolo deja ies la suprafață toate mizeriile omenești pe care în alte zile oamenii ăia încearcă măcar să le ascundă.

Omul e în pământ de două ore și deja pe unii îi doare meniul.

Familia abia mai respiră și ei compară coliva, peștele și coroanele, analizează cine a venit și cine n-a venit, cine a dat bani și cine nu, cine a plâns și cine „părea rece”, iar inevitabil apare și personajul suprem care cere ca jerba lui să fie mai în față.

Acolo deja nu mai e prostie. E gol sufletesc.

Pentru că există oameni care transformă și înmormântarea într-un concurs de imagine, de pachete și de importanță. Au venit să fie văzuți, să se știe că au fost acolo și să plece acasă cu încă o poveste de povestit printre cafele și țigări.

Cine a trecut printr-o moarte în familie știe exact despre ce vorbesc. Știe privirile, știe șoaptele, știe anchetele făcute lângă sicriu și hienele alea care se apropie „bine intenționate”, dar pleacă după ce au mai băgat un cui într-o inimă deja făcută praf.

În zilele alea nu uiți doar moartea omului tău. Nu uiți nici oamenii care au încercat să-ți otrăvească durerea. Nu uiți cine te-a ținut în brațe, dar nici cine a venit să-ți bage vină în suflet exact când abia mai puteai respira.

Pentru că după ce pleacă lumea și rămâi singur în casa aia ciudat de tăcută, începi să derulezi tot: ultimele cuvinte, ultimele ore, ultima îmbrățișare și, printre ele, apar inevitabil și vocile viperei cu „poate dacă…”, „nu trebuia…” și „eu în locul vostru…”.

Asta e crima mică a viperei. Nu omoară omul mort. El s-a dus. Încearcă să-i omoare încet pe cei rămași, cu vorbe, cu insinuări, cu întrebări puse pe ton de grijă și cu mizeria aia clasică: „eu doar am întrebat”.

Nu, n-ai doar întrebat. Ai lovit. Ai ales locul unde doare cel mai tare și ai apăsat.