Când tata pleacă prea devreme

Când tata pleacă prea devreme,
se frânge casa dintr-odată,
iar timpul stă și parcă geme
la ușa care-l mai așteaptă.

Rămâne masa mai tăcută,
rămâne scaunul mai greu,
și orice vorbă cunoscută
aduce-n casă chipul său.

Rămâne mama fără omul
ce i-a fost sprijin și liman,
și-n casă i se frânge somnul
că nu-l mai vede lângă geam.

Rămân copiii fără vorba
ce-i mângâia când era greu,
și-n fiecare colț din casă
se-aude parcă glasul său.

Rămân nepoții să întrebe
de ce bunicul n-a venit,
iar noi nu știm ce să le spunem
când dorul plânge nerostit.

A fost o clipă nemiloasă,
un fulger rece, mult prea crud,
și moartea a intrat în casă
lăsând un gol adânc și mut.

Dar tata nu se pierde-n moarte,
nu piere tot ce-a fost cândva;
rămâne-n noi și mai departe,
în tot ce nu se va uita.

Rămâne-n fapta lui tăcută,
în tot ce-n viață ne-a lăsat,
în pâinea frântă și-mpărțită,
în binele ce l-a purtat.

Azi îl petrecem cu durere,
cu pași înceți și ochii grei,
dar îl păstrăm prin mângâiere
în dorul celor dragi ai săi.

Să-i fie somnul lin în pace,
sub cerul blând al Celui Sfânt,
iar dragostea ce nu se stinge
să-l țină viu pe-acest pământ.

Adio, Tată!
Adio, Tataie!
Adio, OM BUN!