Când doar mama a rămas
O casă nu se golește dintr-odată. Uneori rămâne în picioare, cu masa pusă, cu poarta deschisă și cu o mamă care spune că e bine, tocmai când nu mai e.
A trecut vremea peste casa unde pe mama am lăsat,
Din clipa-aceea blestemată în care tata a plecat.
O sun la prânz, o sun și seara, port vocea ei ca pe un scut,
Și simt prin firele de sânge tot ce s-a stins și s-a pierdut.
Mă strânge vina de gâtlej și sufletul îmi e greoi,
Că viața mea e curs de apă, iar ea e țărm bătut de ploi.
Eu am un soț, am un serviciu, un prunc ce crește zi de zi,
Ea are restul de tăcere și teama că nu voi veni.
Mă simt datoare cu prezența, cu mâna pusă pe un prag,
Să mătur umbra de prin curte, să-i fiu din nou copilul drag.
Dar grijile mă prind din urmă și orele se fac poveri,
Iar eu îi dau doar vorbe scurte, în loc de calde mângâieri.
Ea stă la masă cu absența, împarte pâinea cu un gol,
Iar eu îmi port prin lume vina și joc al vieții mele rol.
Rămâne singură în poartă, cu ochii țintuiți în drum,
Iar gândul ăsta mă destramă și-mi face fericirea scrum.
O văd prin casă, somnambulă, mișcând încet câte-un pahar,
Crezând că ordinea din lucruri va reîntoarce timpul iar.
Își pune șalul peste umeri și iese-n curte fără țel,
Privind mereu spre telefonul ce-ntârzie cu-al meu apel.
Mai mută-o floare, strigă-un câine, privirea ei e dusă-n vânt,
Iar casa-i mută ca o rană de când e tata în pământ.
Ea nu mă judecă vreodată, că mama iartă mult prea mult,
Și tocmai vocea ei prea blândă mă rupe când stau s-o ascult.
„Tu, fata mamii, nu fi tristă, că eu sunt bine, am de toate,
Cămara-i plină, sunt acasă și hainele îmi sunt curate.
Nu-ți face griji, că trece vremea, eu duc ce Dumnezeu mi-a dat”,
Dar glasul ei, printre cuvinte, îmi lasă sufletul secat.
„Să-ți vezi de casa ta, fetițo, de soțul tău și de băiat,
Și nu mai sta mereu pe drumuri, nu-ți mai fă traiul încurcat.
Nu-ți face inimă amară, nu sta cu gândul tot la mine,
Că mama ți-e mereu alături și vrea să știe că ți-e bine.”
Aș vrea, măcar o dată-n viață, să-mi spună tot ce-a îndurat,
Să nu mai fie-atât de bună, să-mi ceară ce nu i-am mai dat.
Să-mi spună: „Vino, scumpo, vino, că-mi este greu și nu mai pot”,
Dar ea își strânge doru-n palme și-mi spune blând că duce tot.
Aș vrea să-mi spună că o doare, să lase lacrima să cadă,
Să nu mai pună peste rană tăcerea ei, ca o zăpadă.
Să-mi spună: „Draga mamii, doare, și nu mai pot să duc mereu”,
Dar ea îmi mângâie durerea și-n loc de bine, mi-e mai greu.
Și-aș vrea să las o zi deoparte, din tot ce fug și tot ce car,
Să stau cu mama lângă sobă, să nu mai vin atât de rar.
Să-i pun o mână peste mână, să duc cu ea același dor,
Că uneori prezența simplă e cel mai mare ajutor.
Și mă-ngrozește gândul, mamă, că într-o zi când voi suna,
O să aud o altă voce ce tremurând mă va chema,
Să vin din nou la casa noastră, unde mereu m-ai așteptat,
Și-ai adormit, măicuță dragă, și lângă tata ai plecat.
Descoperă mai multe la Doar cuvinte...
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
