1. Lovitura de cap împotriva regimului

Eram în clasa a VII-a, pe la sfârșitul lui noiembrie. Pe vremea aia nu exista pregătitoare, deci clasa a VII-a era încă o vârstă la care aveai suficientă minte cât să faci o prostie mare, dar nu destulă cât să o faci bine.

Nu eram un elev strălucit, dar nici ultimul prost din clasă. Eram pe la mijloc. La unele materii foarte bun, la altele bunicel, iar la câteva rămăsesem, cum se spune frumos, speranță. Adică profesorii încă nu renunțaseră complet la mine, dar nici nu se înghesuiau să mă dea exemplu pozitiv.

Într-o zi, un coleg adusese de acasă o minge. Afară ploua, era pauză, iar tabla se întindea neagră și urâtă în spatele catedrei. Deasupra tablei atârna tabloul binecunoscut al conducătorului statului de pe atunci, pus acolo să vegheze asupra educației noastre, asupra viitorului luminos și, după cum s-a dovedit, asupra unui meci foarte prost organizat.

Un coleg s-a pus în fața tablei, cu spatele la ea, și arunca mingea către noi. Noi trebuia să dăm cu capul și să încercăm să-i dăm gol în poarta improvizată din tablă. O tâmpenie perfectă de pauză ploioasă, cum numai copiii pot inventa cu atâta seriozitate.

Eu eram înalt și lipsit de orice talent fotbalistic. Combinația ideală pentru dezastru.

Când mi-a venit rândul, mingea a venit spre mine, eu m-am ridicat, am dat cu capul și, în loc să o trimit spre poarta improvizată, am trimis-o fix spre tabloul tovarășului.

Geamul s-a făcut praf.

Clasa a înghețat.

Nu s-a mai auzit nimic. Nici râs, nici respirație, nici scârțâit de bancă. Doar liniștea aceea groasă care se lasă când un copil simte că tocmai a intrat, fără voie, într-un mare rahat.

Și exact atunci a sunat clopoțelul de intrare la oră.

Nu știu ce dracu’ a fost în capul meu atunci. În loc să las tabloul așa cum era și, când intra tovarășa, să explic omenește ce se întâmplase, eu am hotărât altceva. Am dat jos tabloul de pe perete și am început să trag de agățătoare, cu gândul să-i spun profesoarei că tabloul căzuse singur din cauza acelei bucăți de sârmă.

Așa gândește un copil prins între frică, prostie și instinct de supraviețuire: sparge tabloul conducătorului statului, apoi încearcă să dea vina pe agățătoare.

Tocmai când mă chinuiam să smulg cretinătatea aia de agățat tabloul, a intrat tovarășa cu catalogul.

Și nu orice tovarășă.

S-a nimerit să fie chiar aceea care era președinta pionierilor pe școală.

M-a văzut aplecat peste tabloul spart, trăgând de el ca ultimul sabotor al patriei. Eu cu mâna pe agățătoare, tabloul făcut praf, Ceaușescu la orizontală, clasa mută, catalogul în mâna ei și comunismul în pragul unei crize existențiale.

Nu am să uit în viața mea privirea aia.

Parcă era tanti Gherghina din capul satului, care trăgea să moară de vreo doi-trei ani și, în sfârșit, vedea iadul.

I-a scăpat catalogul din mână. A zbughit-o pe ușă și, în câteva zeci de secunde, a apărut cu directoarea.

Și directoarea, la fel de șocată.

Pentru ele, probabil, scena nu era una simplă: până la urmă, un prostovan dăduse prost cu capul în minge. Nu. În logica vremii, eu eram aplecat peste chipul conducătorului, cu rama spartă și mâinile pe dovada materială. Arătam ca și cum Revoluția începuse în clasa noastră, în pauza mare, pe fond de ploaie și lipsă de talent sportiv.

A fost scandal. A fost chemată mama la școală. S-au rostit vorbe grele. Urma să fiu discutat imediat ce începea trimestrul, după vacanța de iarnă. Probabil se pregătea o mică judecată școlară, cu mine în rolul de element derutat, dacă nu chiar dușmănos.

Numai că n-au mai apucat.

A venit 22 decembrie.

Și uite așa, dintr-un copil care dăduse prost cu capul în minge, m-am trezit, după Revoluție, aproape dizidentul școlii. Ba mai mult, am fost ales reprezentantul elevilor în consiliul școlii — un fel de comandant de unitate reciclat pe democrație proaspătă.

Nu aveam niciun merit.

Nu citisem manifeste. Nu lipisem afișe. Nu strigasem lozinci. Nu înfruntasem regimul cu pieptul gol și conștiința trează.

Dădusem prost cu capul în minge.

Atât.

Dar în România, uneori, și asta poate fi început de carieră publică.

2. Copilul în ambalaj oficial

Eu am fost, deci, la un pas de o carieră frumoasă în regimul cumințeniei organizate, dacă scăpam de idioțenia aia cu tabloul.

Nu mare, să nu exagerăm. Nu eram material de congres. Eram, cel mult, material de luat în evidență: un adolescent oarecare, aproape gata să fie trecut de la copilul cu cravată la tânărul cu responsabilități de carton.

Școala aceea în care crescusem era, în fond, un proiect agricol aplicat pe copii. Ne plantau în bănci, ne udau cu lecții, ne pliveau de obraznicii și așteptau să creștem drept, uniform, fără buruieni de personalitate. Diferența față de agricultura reală era că acolo mai răsărea câte ceva. La noi, scopul era să nu răsară nimic neprevăzut.

Asta nu înseamnă că toți profesorii erau monștri. Ar fi prea simplu și prea mincinos. Erau și oameni calzi, profesori care își făceau meseria bine și care, în toată rigiditatea aceea, mai strecurau o glumă, o privire complice, un semn discret că înțeleg și ei teatrul în care jucam cu toții roluri pe care nu ni le aleseserăm.

Dar peste toți plutea același abur obligatoriu: regula. Forma. Aparența. Să fie bine. Să fie frumos. Să nu se vadă. Să nu se audă. Să nu iasă nimeni din rând, că se strică poza de grup.

Iar poza era sacră.

Copilul comunist nu trebuia doar educat. Trebuia prezentat. Cu cravată, cu părul aranjat, cu unghiile tăiate scurt și cu privirea orientată strategic spre est, nu spre vecin. Pionierul nu era copil, era copil în ambalaj oficial, cu garanție de conformitate și termen de valabilitate până la integrarea în UTC.

Cravata roșie nu era o bucată de material. Era dovada că fusesei primit în ordinea mare a lucrurilor, că erai înregistrat, catalogat și, teoretic, util — chiar dacă tu, în sinea ta, ai fi dat toată solemnitatea aia pe o gumă, o minge sau cinci minute în care să nu-ți spună nimeni ce ai voie să fii.

Și apoi venea ierarhia aceea splendidă, care transforma copilăria într-un mic minister cu organigramă. Comandant de grupă, comandant de detașament, șnururi, funcții, responsabilități, ceremonii solemne pentru lucruri imaginare. Copilul era introdus devreme în mecanica ascultării: azi porți cravată, mâine porți șnur, poimâine ești responsabil cu tabla, răspoimâine conduci ceva ce nu există și, dacă ești cuminte până la capăt, într-o zi ajungi să crezi că toate astea înseamnă destin.

Eu nu eram împotrivă, pentru că nu știam să fiu împotrivă.

Copiii nu fac analiză politică în timp ce li se aranjează cravata la gât. Copiii vor să nu întârzie, să nu fie certați, să nu râdă ceilalți de ei și, dacă se poate, să scape cu fața curată până la recreație. Spuneam ce trebuia spus, făceam ce trebuia făcut, mă aliniam unde trebuia și, în interior, aveam marile mele preocupări existențiale: ce avem la sport, dacă mă ascultă la istorie și dacă se vede că m-am tuns prost.

Analiza sistemului rămânea pentru mai târziu.

Sistemul, în schimb, nu avea astfel de ezitări. El mă aștepta. La paisprezece ani urmau UTC-ul, registrul, ședințele, dosarul curat. Patria stătea cu ochii pe dezvoltarea mea moral-politică, undeva la coada listei de urgențe, după penuria de ulei și înaintea situației la porumb.

Și tocmai când se pregătea să mă ia în primire, a venit Revoluția și mi-a stricat dosarul.

3. Gloria mică a unui fals erou

Ședințele acelea de după Revoluție, în care ajunsesem și eu nu știu ce reprezentant al elevilor, au fost pentru mine o altă formă de teatru.

Stăteam acolo și mă uitam la adulți cum încercau să înlocuiască vechile cuvinte cu unele noi, dar cu aceleași fețe. Unii spuneau „democrație” cu aceeași solemnitate cu care înainte se spunea „partid”. Alții descoperiseră brusc libertatea de exprimare, dar o foloseau tot ca să țină discursuri lungi în fața unor copii care voiau, în esență, pauză mai mare.

Eu participam stingher, cu sentimentul că am fost invitat din greșeală la ceva ce nu înțelegeam oricum.

Dacă m-ar fi întrebat cineva care e programul meu pentru elevi, probabil aș fi cerut pauze mai lungi, mai puține ascultări neanunțate și mai multe ore de sport. Dar nimeni nu m-a întrebat serios.

Am plecat la liceu în alt oraș și am lăsat în urmă momentul meu de glorie revoluționară — câteva ședințe la care stătusem ca unul care știa foarte bine că n-are ce căuta acolo.

La 12-13 ani nu ai veleități de rebel, doar dacă nu te cheamă Che Guevara și nu te-ai născut direct cu beretă, barbă și program politic. Noi eram doar copii, crescuți într-un sistem pe care nu-l aleseserăm, dar care, într-o formă sau alta, încerca să ne transforme în ceva înainte să apucăm noi să înțelegem ce suntem.

Unii erau buni la matematică. Alții la sport. Alții la turnat colegi, că și asta părea o competență socială apreciată discret. Eu, după cum s-a văzut, eram bun la lovit prost mingea cu capul într-un moment istoric sensibil.

Așa că n-am rămas nici dizident, nici lider, nici erou al tranziției.

Am rămas cu o poveste absurdă, cu o mamă chemată la școală, cu o profesoară care văzuse apocalipsa într-o ramă spartă și cu senzația clară că, uneori, istoria nu intră în viața ta prin marile discursuri, ci printr-o minge aruncată prost într-o pauză ploioasă.

4. Libertatea a venit la butic

S-a înmuiat tot ce păruse bătut în cuie.

Nu civilizat. Nu cu manual de utilizare. Nu cu instrucțiuni clare și garanție de tranziție reușită.

S-a înmuiat românește, adică s-a făcut terci.

Tovarășa a devenit doamna, dar cu aceeași privire de te trăznea. Lozincile au dispărut de pe pereți, dar reflexele au rămas în oameni ca mirosul de var proaspăt peste igrasie. Regula nu mai avea aceeași armură, dar frica nu pleacă din clasă doar pentru că ai dat jos un tablou.

Școala de după Revoluție era un animal ciudat, crescut pe două diete incompatibile. Avea capul în comunism și picioarele în bâlci. Profesorii încercau să țină lucrurile cum le știau, elevii simțeau că s-a slăbit lanțul, părinții nu știau dacă libertatea asta e bună sau o să ne strice de tot, iar noi, adolescenții, eram bucuroși fără să pricepem exact de ce.

Nu citeam programe politice. Nu discutam instituții. Nu făceam diferența între democrație liberală și economie de piață. Pentru noi, schimbarea s-a văzut prima dată în lucruri mici, concrete, pipăibile și de multe ori contrafăcute.

Libertatea a venit la butic.

O cutie înghesuită cu rafturi pline de minunății, condusă de o vânzătoare care te privea cu superioritatea cuiva care are acces la gumă Turbo și tu nu. Acolo vedeai sucuri, napolitane, casete, brichete, pixuri colorate, tricouri cu scris englezesc care nu spunea nimic inteligent, dar suna extraordinar, și produse care păreau coborâte dintr-o lume unde oamenii aveau lumină, căldură și ambalaje lucioase.

Democrația mirosea a plastic nou și a gumă cu surpriză în staniol.

Pentru un adolescent crescut în regimul lui „nu ai voie”, apariția buticului a fost ca o gaură în zidul realității. Nu mare, nu nobilă, nu cu semnificație istorică profundă, dar era acolo și putea fi exploatată. Te uitai la toate nimicurile acelea și simțeai că lumea s-a schimbat, fiindcă acum existau lucruri complet inutile pe care ți le doreai cu disperare.

Asta nu ni se spusese la pionieri. Nimeni nu ne pregătise pentru momentul în care omul nou va fi înlocuit de clientul nou.

Și apoi au venit blugii turcești.

Declarație de independență cusută prost, cu fermoar dubios și talie negociabilă. Nu conta că se lăsau în moduri pe care fizica nu le explică. Nu conta că, după două spălări, deveneau alt obiect vestimentar și uneori altă culoare.

Conta că erau blugi.

Conta că nu arătai ca scos din inventarul școlii.

Occidentul nostru imaginar începea de la genunchi în jos.

Dacă aveai blugi buni, sau măcar blugi care păreau buni de la distanță și în lumină proastă, pășeai altfel pe holul școlii. Nu mult. Tot în aceeași clădire pășeai, tot cu frica de fizică și tot cu sendvișul strivit în ghiozdan, dar în interior se producea o mică revoluție estetică.

Te simțeai liber.

Prost îmbrăcat, dar liber.

Noi nu voiam neapărat libertate de exprimare în sens constituțional. Voiam libertate de combinație vestimentară. Voiam să ne stea părul altfel, să avem adidași altfel, să mestecăm gumă altfel, să ascultăm altceva, să părem mai interesanți decât eram — activitate la care adolescenții din toate epocile și toate sistemele politice s-au priceput la fel de prost și cu același entuziasm orbit.

Doar că la noi adolescența s-a suprapus peste tranziție, ceea ce a fost o glumă proastă a istoriei cu simț al umorului negru. Țara nu știa ce vrea să devină. Nici noi. Țara trecea de la plan cincinal la descurcăreală. Și noi. Țara arunca lozincile vechi și cumpăra lucruri noi, unele bune, altele de plastic ieftin cu miros chimic. Și noi.

România și adolescența noastră erau în aceeași clasă, repetente amândouă la capitolul identitate, cu mențiunea că România copia mai mult și mai fără rușine.

Noi, copiii, am prins totul pe viu, dar fără subtitrare. Într-o zi trebuia să fim cuminți în vechea lume. În alta trebuia să fim liberi în lumea nouă. Numai că nimeni nu ne-a explicat cum se face trecerea de la cravată roșie la blugi turcești fără să arăți caraghios.

Și, evident, am arătat caraghios.

Dar măcar era caraghiosul nostru.

Nu cel impus de șnururi, de careuri, de lozinci, de priviri severe și de tablouri atârnate strategic deasupra tablei. Era caraghiosul unei generații care a ieșit din ordine direct în improvizație. Cu gumă, cu blugi, cu păr prost, cu frici vechi și curaj nou, dar un curaj mai mult gălăgios decât clar.

N-am fugit din comunism. N-am sărit gardul. Nu m-a urmărit nimeni prin noapte. Am stat cuminte în banca mea, iar istoria a intrat peste noi, a șters tabla, a dat jos tabloul, a dat cu var peste pată și a zis, pe un ton care nu admitea întrebări:

Și am improvizat.

Prost, haotic, colorat și cu gumă.

M-a salvat de o funcție mică într-o prostie mare și m-a aruncat direct într-o prostie mai liberă, mai gălăgioasă și infinit mai potrivită pentru vârsta la care eram. În loc să devin tânăr de nădejde al unei lumi care se prefăcea că știe tot, am ajuns adolescent de tranziție într-o lume care nu mai știa nimic.

Ceea ce, între noi fie vorba, era mult mai cinstit.