Bețișorul

Multe lucruri face omul cât trăiește. Unele bune, altele proaste, unele pe care le poți înțelege, altele de se crucește și dracu’.

Vezi pe unul că și-a cumpărat o maimuță; are o minimă logică: poate suferă de singurătate și caută un suflet mai exotic lângă el. Vezi pe altul că se învârte două ceasuri în jurul unui pom; poate are nevoie de mai multe percepții asupra realității.

Însă, al naibii să fiu dacă înțeleg pe cel care dă o poală de bani ca să afle dacă e roman corcit cu dac, cu slav sau cu mongol, ori chinez împreunat cu francez, cu celt sau cu vreo ramură din Nagorno-Karabah.

Sunt banii lui, până la urmă, dar nu văd relevanța și finalitatea.

Îți vine un kit acasă, îți bagi un bețișor în gură, îl freci bine pe interiorul obrazului, îl bagi într-un borcănel și, în nicio lună, afli că ești din ramura centrală a asto-popilor compilați cu klingonieni și mai ai și puțin sânge de parangolez.

Cu ce te ajută?

Specialul

Adică înțeleg curiozitatea până la un punct. Vrei să știi de unde se trage mă-ta, cine au fost ai tăi, pe unde s-au învârtit, ce s-a întâmplat înainte să apari tu, o mare inteligență nativă neînțeleasă de nimeni.

Există o curiozitate firească în om, nu zic nu. Dar una e să întrebi pe mă-ta mare de unde era ta-su, ce făcea, cum îl chema, dacă bea, dacă muncea, dacă era om sau grongozaur și alta e să plătești ca să-ți spună un site că ești 14% balcanic, 9% nordic, 3% mediteranean și 2% ceva neclar, dar foarte profund, probabil din partea unui strămoș care s-a rătăcit beat prin Carpați.

Și după ce afli?

Te duci la serviciu altfel? Îți intră sângele viking în Excel? Nu mai plătești la casa de marcat cu bonuri de masă? Când îți spune cineva că ai parcat prost, îi răspunzi cu demnitate celtică? Nu. Stai tot acolo, cu cafeaua aia proastă, cu aerul condiționat care bate fix în ceafă și cu vestea extraordinară că în tine circulă, pe lângă colesterol, și o urmă de papuaș.

Dar omul are nevoie să se simtă special. Aici e buba.

Nu-i mai ajunge să fie Ion, Costel, Vasile sau Gherghina de la etajul patru. Nu. Trebuie să fie ceva mai complicat. Trebuie să fie urmaș. Descendent. Amestec rar. Combinație istorică. Nu poate fi pur și simplu un român care s-a născut într-o maternitate cu faianță spartă, a mâncat griș cu lapte, a prins Revelioane cu salată boeuf, a stat la cozi, a dat șpagă la doctor și acum își comandă șosete online. Nu. Trebuie să fie un proiect genetic european.

Puiul de arian

Și mai e o categorie, cea mai frumoasă dintre toate: omul care nu face testul ca să afle ceva, ci ca să i se confirme ceva ce oricum bănuia el de mult, în oglindă, probabil după două pahare sau că așa îi ghicise un papagal în bâlci.

Vrea să creadă că e pui de arian.

Are 1,62, e brunet, are ditamai năsoiul, se bronzează ca un cauciuc uitat în soare și gâfâie când urcă două etaje, dar în adâncul lui simte că tac-su lu’ tac-su mare trebuie să fi fost un viking blond, de doi metri, care spărgea nuca de cocos cu măselele și ridica bolovani cu o singură mână.

Vine rezultatul:

Nu se poate.

Firma e de căcat.

Mai dă câteva sute de euro și repetă testul la alții.

Acolo iese că e din ramura slavă, cu ceva bobițe de gal.

Gal? Parcă nu e chiar așa rău. Măcar sună istoric. Dar tot nu e ce trebuie. Unde e blondul? Unde e nordicul? Unde e războinicul ăla înalt, rece, tăcut, care doarme în ADN-ul lui și așteaptă să fie trezit cu un bețișor de plastic?

Mai încearcă o dată.

Omule, scrie-le dracului direct, ca să nu mai pierdeți timpul nici tu, nici ei:

Și dacă oamenii sunt serioși comercial, îți scriu ce vrei. Îți pun 18% nordic, 7% germanic, 4% ceva cu zăpadă, iar dacă prinzi și ofertă de vară, îți mai bagă din partea casei 2-3% sânge de bivol masiv, să simți că nu ți-ai băgat degeaba bețișorul în gură.

Că, până la urmă, asta e ideea.

N-a fost să fie

Și-l vezi după aia cum povestește.

„Bă, eu am făcut test ADN.”

Deja se lasă liniște. Pentru că omul nu spune asta ca pe o informație. O spune ca pe o revelație. Ca și cum ar fi coborât Sfântul Petru în sufragerie, i-ar fi atins fruntea cu o telecomandă de Samsung și i-ar fi zis: „Tu nu ești ce credeai. Tu ești mai mult.”

Și începe:

Să mori tu!? Cine ar fi crezut? Născut în România, crescut în România, cu mă-ta din Dorohoi și tac-tu din Băicoi, ce Dumnezeu credeai că ești? Vreun doberman? Vreun cercopitec transfrontalier?

Apoi vine partea frumoasă.

Du-te naibii! Până mai ieri îți puneai căciulă când erau 20 de grade afară, te plângeai că vine alizeul în Chitila și cereai o „păturică” la terasă, iar acum brusc simți în tine fiordurile.

Îi sticlește ochiul. Se uită altfel la IKEA. Parcă are o legătură de sânge cu raftul cu saltele. Parcă nu mai e doar client, e rudă.

„Eu cred că de-aia îmi place frigul.”

Nu, zână măseluță. Nu-ți place frigul. Ai centrală pe 26 și porți maieu sub pulover. Îți place să ai o poveste.

Altul află că are 6% sânge italian și, din momentul ăla, nu mai mănâncă paste, le trăiește. Pune mâna pe pachetul de spaghete ca pe o moștenire de familie. Zice „mamma mia” cu accent de Dâmbovița, deși singura lui legătură reală cu Italia e că a fost o dată la Roma și l-au păcălit unii la restaurant cu nota.

Altul descoperă că are ceva grecesc și imediat se luminează. Gata, se explică tot. De-aia îi place brânza. De-aia stă la soare. De-aia întârzie. Nu pentru că e neserios, ci pentru că are ritm mediteranean în sânge. Nu mai e lene, e un amestec de Atena cu Sparta.

Și femeile nu scapă nici ele. Una află că are 4% sânge franțuzesc și, din clipa aia, nu mai e Geta din Militari. E o apariție. Își pune eșarfă, bea cafeaua mai încet și se uită pe geam ca și cum pe partea cealaltă ar fi Sena, nu parcarea blocului și un Logan cu roata dezumflată. Dacă o întrebi ceva, oftează fin. A intrat Franța în ea ca râia în broască. Patru procente, dar suficiente cât să nu mai suporte pateul de ficat de la Antefrig.

Dovada

Și sigur, există și categoria aia care speră să-i iasă ceva nobil. Un pic de sânge regal, o urmă de aristocrație, un strămoș care măcar să fi ținut calul cuiva important, dacă nu se poate mai mult.

Omul vrea confirmare că nu se trage chiar dintr-un lung șir de oameni care au săpat, au tăcut, au înjurat, au făcut copii și au murit de prostată. Vrea și el o stemă, ceva. O coroană mică. O urmă de castel. Un unchi îndepărtat care a stat măcar lângă o poartă mai serioasă.

Dar testul vine și-i spune:

Aici e tragedia. Ai plătit ca să afli că ești ca toți ăilalți. Ai dat bani ca să primești înapoi, ambalat frumos, faptul că ești de pe aici. Cu niște variații, cu niște procente, cu niște cuvinte elegante, dar tot de pe aici. Tot cu sarmaua și mititeii în ADN, tot cu cearta în gușă, tot cu instinctul de a pune punga cu pungi într-o pungă mai mare.

Și nu mă deranjează testul în sine. Să fie clar. Fiecare își bagă ce bețișor vrea în gură sau în orice alt orificiu, pe banii lui. Pe mine mă fascinează ce face omul după aia cu informația. Pentru că nu o ține pentru el. Nu. Te freacă la cap până îți vine să-i tragi una.

La masă, între o ceafă la grătar și un șpriț, îți spune că el are ceva din Asia Centrală. Pe Facebook pune o hartă a Germaniei. În comentarii explică: „Se pare că nu sunt chiar român pur.” De parcă asta interesează pe cineva.

Și aici devine caraghios: omul care ieri se certa cu vecinul că i-a ocupat locul de parcare, azi vorbește despre migrații antice. Omul care nu știe exact de unde vine factura la curent, dar îți explică traseul strămoșilor lui prin Europa. Omul care n-a sunat-o pe mă-sa de două săptămâni, dar acum e foarte preocupat de o rudă ipotetică de acum 987 de ani.

Până la urmă, testele astea nu sunt despre trecut. Sunt despre prezent. Despre golul ăla mic și enervant din om, care îi spune că viața lui e cam banală și că ar fi bine să găsească urgent ceva spectaculos. Unii își iau mașină, unii își fac tatuaj pe cur, unii se apucă de învățat câinele să latre și porcul să zboare, iar alții își freacă obrazul cu bețișorul și așteaptă să le vină prin poștă sensul vieții.

Numai că sensul vieții nu vine în borcănel.

Vine cel mult un raport frumos, cu hartă, procente și niște cuvinte care sună științific, suficient cât să te simți interesant trei zile.

Omule, ADN-ul nu te face special.

Te face doar un om care a plătit ca să i se confirme că e exact ce era și înainte: un amestec haotic din tot ce s-a futut prin zonă în ultimii două mii de ani.

Dar măcar acum ai hârtiuță.

Și poți s-o arăți la lume.