1. Ne-am dat dracu’

Mă, a dracu’ sămânță avem unii dintre noi în tărtăcuță. Sunt și alte nații cu idioțeniile lor, dar nu semnalizează atât de tare.

Prin ’90 a fost un val de plecări ale autohtonilor oriunde se puteau duce și vedeau cu ochii. După o viață de rahat în comunism, oamenii gustau libertatea și era dreptul lor.

Printre cei plecați erau și o grămadă de sportivi care ajungeau la cluburi mari din Europa, iar noi toți dădeam din coadă de mândrie națională.

O parte sigur își aduc aminte. Cei care nu știu despre ce e vorba pot căuta pe net povestea unui fotbalist care, după doar două luni în Italia, s-a întors în țară și, întrebat de jurnaliști la aeroport, uitase aproape complet limba română.

Două luni!

Bă, tată, și de-l țineau italienii în lanț, ca pe Grivei, îl electrocutau din zece în zece minute la creier, îl hrăneau doar cu pizza și ravioli și îi citeau douăzeci de ore pe zi din Dante Alighieri, tot nu aveau cum să ajungă la performanța asta.

Douăzeci de ani vorbise omul ce pălăvrăgim cu toții din Teleorman până-n Dorohoi și, în numai șaizeci de zile, se uita nedumerit la reporter cu un inteligent „come si dice?” la o întrebare de căcat.

Problema nu e nenea ăsta. Atât s-a putut.

Mă uit însă în jur, astăzi, după mai bine de treizeci și cinci de ani de la acele prime zile de libertate, și parcă a intrat într-o grămadă de inși virusul limbii lui Shakespeare.

Sau:

2. Oameni și people

Dacă muncești într-o companie în care vorbești zilnic cu oameni de pe trei continente, e normal să spui „call”, „deadline”, „task” sau „feedback”. Uneori nici nu mai stai să traduci. Îți intră în cap, se lipesc de limbă și ies singure.

E inerție.

După o vreme, ajungi să ceri, fără să vrei, „input” despre zacuscă.

La fel sunt și oamenii care au stat ani întregi în străinătate și amestecă limbile fără să vrea. Le vine un cuvânt mai repede în italiană, engleză sau spaniolă și se opresc o secundă până îl găsesc în română.

Nu despre aceste categorii vorbesc aici.

Vorbesc despre cel care s-a angajat acum trei-patru luni la o multinațională, după ce a fost dat afară de la primăria din sat.

Stă cu tac-su mare la o țuică, sub nucul în care se juca atunci când era copil, și bagă englezisme la greu ca să pară mai „dăștept”.

Vorbesc despre cel care a fost vreo două săptămâni în vizită la soră-sa la Londra și bagă un „how do you say?” când cere o cinzeacă la bodega din colț, de parcă a petrecut patru ani la Harvard.

Vorbesc despre cei care au făcut un rahat de curs de o lună, pe internet, de învățare „intensivă” a limbii engleze și cu care nu te mai poți înțelege omenește.

Și despre cei care învață limbi străine din telenovele și pentru care bețivul de bărbatu-su devine „darling”, șeful de tură devine „boss”, iar câinele din ogradă nu mai e chemat Azorel, ci Michael.

3. Vorbim românește cu subtitrare

Bă, Gheorghiță… acum trei ani îi spuneai lu’ tac-tu să-ți aducă o vadră de vin din beci.

N-ai emigrat pe Wall Street.

Tot la Apaca lucrezi.

Una e limba meseriei.
Alta e să faci din ea uniformă de paradă.

Pentru că asta e, până la urmă, diferența dintre omul care știe o limbă străină și omul care simte nevoia să ți-o bage pe gât.

Primul o folosește când trebuie. Al doilea o poartă ca pe un trening de firmă, cu eticheta scoasă intenționat pe dinafară, să vadă și prostimea cât a dat pe el.

Primul poate să țină o prezentare de patru ore în engleză, să negocieze un contract, să vorbească la telefon cu oameni din cinci țări și, după ce închide, să-i spună colegului:

Celălalt comandă o ciorbă de burtă și întreabă dacă e „spicy”.

Și boala nu se oprește la oameni. A trecut și în firme, localuri și meniuri.

Pui două becuri cu filament, un perete din cărămidă aparentă și un ghiveci cu busuioc, iar birtul lui Fane Chioru devine „urban experience”.

Ciorba e aceeași. Micii, tot de la Metro. Cartofii, tot congelați.

Dar meniul e în engleză și costă de două ori mai mult.

4. Engleza de baltă

Mai există un soi de engleză. Nu cea din școli și nici cea din multinaționale. Engleza de baltă. Aia învățată prin resorturile din afară. Cu vreo douăzeci de cuvinte și mult tupeu.

Dacă întrebi o sută de inși pe stradă, aproape toți îți vor spune că știu engleză sau, măcar, că se descurcă.

Pentru mulți dintre noi, singura ocazie în care trebuie să purtăm o conversație adevărată într-o limbă străină este concediul.

Acum, că suntem în Schengen, am scăpat de vorbit cu vameșii. Waze-ul e în română, la fel și muzica lui Vali Vijelie de pe stickul din mașină.

Când ajungi la resort, îi întinzi recepționistei hârtiile primite de la agenția de turism. Bălmăjește aia ceva, tu înțelegi mai mult de-o groază, femeia îți vede mutra neajutorată și îți scrie pe o hârtie:

Bagi repede pe Google Translate:

Te-ai descurcat.

Pleci la masă. E bufet suedez. Nu înțelegi ce dracu’ scrie pe etichetele alea, dar poți să deosebești vita de porc și puiul de miel.

Te-ai descurcat.

La bar, ai lecția învățată:

Iar dacă al naibii de barman, încercând să fie amabil, mai întreabă orice altceva, te-ai blocat.

Te uiți în jur neajutorat și bâlmâi ceva:

Omul te întrebase dacă te distrezi bine.

Dar hai să nu mai văd doar paiul din ochiul celuilalt, ci și bârna din al meu.

Restaurant à la carte pe malul mării. Seară superbă, felinare, atmosferă de film siropos.

Eram cu nevasta și cu niște oameni dragi.

Mi-era foame. Și încă cum.

Ce ar putea să meargă rău?

Vine ospătarul și ne aduce niște meniuri imense, legate în piele.

Scria, cu niște caractere italice, în engleză și franceză, ce aveau ăia de mâncare.

Mă uitam exact cum se uită broasca-n țeavă și nu înțelegeam nimic.

Răsfoiam de la început la sfârșit și iar răsfoiam, doar-doar mi se ivea vreun cuvânt cunoscut.

Acum pot să dau vina pe fonturi sau pe lumina slabă, dar realitatea este că, dacă îmi dădea o plăcuță cu hieroglife sau meniul ăla, era același drac.

Mă întreabă un prieten de la masă dacă mă poate ajuta.

Se putea așa ceva?

Mă descurc, că doar nu sunt tâmpit.

Și atunci a intrat în acțiune mentalitatea românească: la începutul meniului sigur sunt aperitivele, la sfârșit sunt dulciurile, deci, logic, la mijloc sunt felurile principale.

Așa că am pus deștiul pe ceva de pe o pagină de la început, cam pe la jumătatea foii, iar pentru felul doi m-am dus exact la mijlocul meniului, la ultima specialitate de pe pagina din stânga.

Ospătarul s-a uitat puțin mirat, a notat sârguincios, ne-a adus niște bere și a început să vină mâncarea.

Nu mai știu ce aveau ceilalți, dar ăla din stânga mea avea un ditamai platoul cu carne, cartofi copți și murături.

Mișto.

Mă gândeam ce-oi fi comandat eu, de fapt.

Poate mă nimerisem și eu cu un platou din ăla.

Vine ospătarul și la mine, cu o farfurie acoperită cu un capac.

Scoate capacul și… să-mi crape inima.

În farfurie, o chestie din aia oribilă, cu mustăți, cleștișori, coadă și ditamai ochii, pe care nu doar că nu-ți trece prin cap s-o mănânci, dar ți-e greață și s-o privești.

Lângă arătarea aia, o mână de orez.

Nu știam cum să scap mai repede de „aperitivul” meu, dar s-a îndurat unul de la masă și m-a scăpat de el.

Toți mâncau, eu mai luam câte o gură de bere. Îmi chiorăiau mațele, dar aveam speranțe mari de la felul principal.

Când toată lumea se săturase, vine ospătarul și-mi aduce un platou și mai mare decât primul, tot acoperit.

Când a dat capacul la o parte, mi-am dat seama că nu era seara mea.

Patru drăcovenii identice cu arătarea de la aperitiv, într-un fel de sos roșu și, bineînțeles, tot cu orez.

Râdeau ăia de lângă mine de-mi venea să plâng.

Nimănui nu-i mai era foame, așa că am acoperit farfuria cu urâtaniile alea cu un șervețel, ca să pot să-mi termin berea.

Am plătit cam cât costa un sfert de porc, și nu din ăla mic, am ieșit la prima alimentară pe care am mai găsit-o deschisă și mi-am luat o pâine și niște biscuiți.

Am mâncat aproape pe nemestecate pâinea aia, în timp ce îmi răsunau în cap vorbele:

„Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul.”