Mănăstirea

Nu sunt un tip bisericos și nici nu mă preocupă prea mult fenomenul ăsta. Sunt trecut în acte creștin-ortodox, nu am nimic împotrivă, zic „Sărut mâna, părinte” la popă și dau și eu bani, ca majoritatea dintre noi, când vine cu Boboteaza și cu ce mai vine.

La rândul meu, mi-am botezat copilul, am nășit, m-am „lepădat de Satana” de trei ori în ușa bisericii, am fost la botezuri, nunți și înmormântări ale neamurilor sau prietenilor și cam aici se termină contactul direct cu locurile sfinte.

Cred în Dumnezeu, zic „Doamne ajută” și am credința mea, așa cum o percep și o înțeleg.

În ziua de Paști am fost la o mănăstire lângă Ploiești. La slujba aia de noapte, cu „Hristos a Înviat”, lipsisem, iar nevastă-mea voia să luăm acel „paște”, pâinea stropită cu vin, înainte să ciocnim un ou.

La intrarea în mănăstire, parcarea era plină de mașini de tot felul și de o grămadă de oameni care așteptau să primească de pomană.

Mi-am aprins o țigară, că înăuntru nu e voie și, vrând-nevrând, te uiți în jur.

O limuzină. Coboară un tip și o tipă îmbrăcați cu treninguri din alea de lux. Scoate tipul o bancnotă de 50 de lei și o întinde către un amărât.

Și Suzi imortaliza momentul în care banii treceau din mâna lui bărbatu-su în mâna sărmanului.

Altă mașină faină. Coboară o tipă bună de tot, cu o fustă cât o palmă, cu un cercel în buric, plină de tatuaje și cu telefonul la ureche.

Își pune o eșarfă pe cap, își face semnul crucii și intră pe poarta mănăstirii.

Înăuntru, lume multă. Fiecare făcea poze: fie unul celuilalt, fie selfie-uri, fie la pomi sau la icoane.

Altul stătea într-un colț și buchisea pe telefon mesaje către șefi: „Cu deosebit respect, vă urez sărbători luminate…”, iar printre dinți le mai trăgea câte o înjurătură de mamă, uitându-se speriat în jur să nu-l audă nimeni.

La intrarea în biserică era o ladă plină cu cutiuțe mici, cu câteva bucățele de pâine stropite cu vin. Fiecare lua cât îl tăia capul și lăsa cât îl lăsa inima.

Am aprins și eu câteva lumânări la vii și altele la morți, cum e obiceiul, am luat două cutiuțe și am intrat în biserică.

Aceeași scenă. Unii pozau tot ce se putea poza, dar erau și câteva doamne și vreo doi domni care stăteau în genunchi. Unii aplecați puțin, alții prăbușiți cu capul pe genunchi și se rugau.

În dreapta, la strane, două babe se certau de mama focului pentru un scăunel liber.

Gândul bun

Nu am nimic nici cu cei care intră să facă poze, nici cu cei care se roagă, plâng ori chiar se ceartă. Fiecare e liber să facă ce vrea, atât timp cât nu încalcă legea sau bunul-simț.

Și eu am fost într-o grămadă de biserici sau catedrale, am făcut o grămadă de fotografii pe care, probabil, nu o să mă mai uit vreodată, dar parcă acum am un alt gând când intru într-un astfel de loc.

Caut liniștea. Îmi caut vreun gând bun, o amintire frumoasă, poate puțină melancolie.

Poate că de asta nici nu mă mai grăbesc să mă uit la oameni și să-i judec.

Poate că cel care face poze ca bezmeticul vrea să-i trimită lui tac-su sau lui frate-su o frântură din viața lui.

Poate că și ăla din limuzină are o parte bună în el care vrea să ajute.

Poate că și „maseuza” aia face ce face ca să-și crească copilul sau să-și ajute părinții. E treaba ei.

Poate și eu am fost la mănăstirea aia de gura soției sau crezând că, așa, pe lumea ailaltă, mai primesc un punct de bonus.

Când a ieșit din burta lui mă-sa, și profesorul universitar, și nenea care vinde ace de pescuit tot cordon ombilical au avut. Niciun cordon ombilical nu e de aur și niciunul de lut.

Când se îndrăgostesc, se fut sau stau pe WC, și bogatul, și sărmanul simt aceleași lucruri.

Iar când e să plecăm, nu există pământ categoria lux sau economic.

E doar pământ.

Trei parale

Filozofie ieftină de trei parale, dar, până la urmă, cam despre asta e vorba. Că o spunem frumos, citindu-l pe Horia-Roman Patapievici — „bătrânețea este percepută radical diferit față de cum era văzută în perioada premodernă, deoarece aceasta a încetat să mai fie judecată prin prisma unor valori” — sau mai din popor, cum o zicea tataie: „Orice armăsar tot gloabă ajunge”, tot dracu’ ăla e.

Cu gândul ăsta am plecat atunci de la mănăstire.

Am ajuns acasă cu cutiuțele cu paște, am luat câte o bucățică, ne-am închinat și am ciocnit un ou roșu.

Am băut o țuică, un șpriț și am mâncat de ni s-a aplecat.

Jumătate din mâncarea pregătită s-a stricat în două-trei zile. Am aruncat-o și ne-am văzut de viață.

Acum aștept Crăciunul și mă mai duc o dată la mănăstirea aia.

Poate mai vine o dată și aia cu masajul.

Că mă dor puțin șalele.