Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat
E mai bine să taci și să fii luat de prost decât să vorbești mult și să confirmi diagnosticul.
Majoritatea nu ne-am născut în puf
Majoritatea nu ne-am născut în puf. Nu putem nici spune că n-avea mama ce pune pe masă, dar nici că aveam cine știe ce bogății prin ogradă.
Eram copii, școala cu cheia la gât, băteam mingea, vara la bunici, la țară, mai o tabără la Costinești, dacă era să fie.
Apoi am plecat la școli în București sau mai cine știe în ce oraș mai mare de prin țară; ne întâlneam prin gară sau autogară, cărând câte o geantă după noi cu haine curate, câteva chiftele, o bucată de brânză, roșii, ceapă și ce mai se găsea prin debara.
Plus, neapărat, fie o damigeană de vin sau, mai încoace, vreo 2 sticle de plastic de 2 litri cu aceeași esență de struguri.
În portofele, fiecare avea cât puteau părinții să ne dea pentru una sau două săptămâni, când reveneam cu gențile cu hainele murdare acasă.
Așa cred că cei mai mulți dintre noi au trecut prin acei ani.
După ce ne-am terminat studiile, cam toți am rămas prin Capitală, ne-am căsătorit și am început să vedem mai departe de camera căminului unde stătuserăm 4 ani (sau mai mult, mediciniștii ori restanțierii).
Pentru unii viața a fost mai darnică, pentru alții mai zgârcită, ideea este că egali suntem doar când ne aduce barza, în rest fiecare aleargă, mai drept sau mai câș, pe drumul lui.
Unii „se ajung”, alții o duc bine, iar alții încă mai bântuie căutând o alee cu lumină pe ea.
Oamenii care rămân oameni
De regulă, majoritatea își păstrează același caracter și rămân oamenii pe care îi cunosc din anii copilăriei sau ai studenției.
Nu uită șunca cu ceapă pe care o mâncau seară de seară, nu uită piureul din fulgi făcut la reșoul din cameră, nu uită sticla de vin făcută „poștă” la chefurile de altădată.
Însă mai este o categorie, în cazul meu, din fericire, mai mică, care „dă cu mucii în fasole” și care se pare că a uitat nu omenia, că poate e prea mult spus, ci poate acea minimă decență pe care speram să o mai regăsesc în cazul lor.
Când apare Boss după 12 ani
Sunt oameni, nu neapărat foarte apropiați, foști colegi sau amici din acei ani, pe care nu i-am mai văzut parcă „de secole” și care, dintr-odată, te caută insistent cu „ce mai faci, Boss?”
Încerci întâi să cauți în memorie pe respectivul, dacă nu îți pică fișa din prima îi răspunzi ca un tăntălău, gen „Bine, tu?”, și până la urmă îl aduci pe „Boss”, cu subiect, predicat și figură, în arealul tău existențial.
Nu l-ai mai văzut de vreo 10-12 ani, de când v-ați întâlnit prin Eforie, la o terasă; vă știți de când făceați naveta la facultate și mai beați câte o poșircă pe la „Matolu” prin Regie sau, când erați în parale, mâncați 2-3 mici la „Piranha”.
Atunci, la mare, era și el cu soția, v-ați văzut, ați băut câteva beri și v-ați amintit de unele momente, mai mult sau mai puțin închipuite, din vremurile trecute.
După ce reconfigurezi traseul cu moaca amicului, omul te invită la el acasă, la un grătar.
Ești plin de onomastici ale copilului, meditații, nunți, botezuri și pomeni, așa că îi confirmi cu jumătate de gură, fiind convins în sinea ta că o să vă revedeți pe la Paștele cailor.
În 2-3 ore uiți și de „Boss”, și de invitație, și te iei cu ale tale.
Nu trec bine 2 zile, iar telefon:
„Mă, te știam om serios. Hai, că asta a mea abia vă așteaptă, că i-a plăcut atmosfera de la mare (ce memorie avea după 12 ani). Mâncăm un mic, bem o bere, încingem o tablă…”
Începe să-ți fie rușine de tine să mai spui nu și îi propui în 2-3 săptămâni să vă vedeți.
„Nu puteți sâmbăta asta?”
Poți, nu poți, asta e.
Rămâne sâmbătă, pe la 12.
Grătarul la care trebuia să vii îmbrăcat de nuntă
Flori, un carton de prăjituri, o sticlă de vin și te înfățișezi la ora stabilită la Boss.
Ai adresa trimisă de om pe Waze, o casă drăguță undeva pe la periferia orașului, într-un cartier nou.
De cum intri în curte și ești întâmpinat, rămâi blocat.
Era și el, și nevastă-sa, și fiu-su îmbrăcați de ziceai că s-a răsturnat pe ei Outletul de la ieșirea de pe autostrada spre Pitești.
Ea, rochie de seară, pantofi cu toc de un roșu intens, coafată, machiată, cu un sacou alb pe umeri, el, în costum bleumarin, cravată, Ray-Ban pe ochi, până și puștiul era în costum.
Mă uitam stingher la blugii mei și ai nevesti-mii și la pantalonii scurți ai copilului.
„Scuze, am venit prea devreme? Mergeți la vreo nuntă sau vreun botez?”
Ea, răspunzând cam strâmbând din nas:
„Nu, dragă, așa stăm noi acasă. Faceți-vă comozi.”
Mai comod decât eram, nu aveam cum să mă fac, așa că i-am urmat în casă.
Vreo câteva felinare electrice aprinse, cu toate că era 12 ziua, o muzică în surdină, gen Chopin sau Rahmaninov (nu prea le am cu astea), focul aprins într-un fel de șemineu (m-am prins mai greu că era electric, dar chiar părea unul adevărat).
Dau să mă pun pe canapea și sare ca turbată cucoana:
„Nu, vă rog. Am luat-o de la Paris și se zgârie ușor.”
A adus consortul niște scaune, din alea pliabile, ne-am pus cu mare atenție pe ele și stăteam toți șase, nemișcați, pe scaune și ne uitam la canapea și fotolii.
„Să vă servesc cu ceva bun. Nu din alea de la Lidl.”
Aduce într-o sticlă, cu dop prins cu sârmă, cam cum sunt alea de la Ikea, „ceva bun”, un fel de coniac de țară, cam ca ăla de care face cumnată-meu din prăștină și cafea.
Nu mă prea omor nici cu „ăla de la Lidl”, nici cu alt fel de coniac, dar să fiu al naibii dacă n-avea gust de țuică cu cafea!
Casa modestă din Milano, Florența, Paris și Dedeman
„Haideți să ne vedeți casa. E modestă, dar atât am putut face într-o viață de om și din muncă cinstită.”
Îi urmam tăcuți, cu o față serioasă și gravă, în ton cu mutrele lor, în cele 2 dormitoare și baia de la etaj, bucătăria și restul de living de la parter.
„Patul ăsta e făcut pe comandă, la Milano. E lucrat manual de…”
Nu mai țin minte, dar după fața doamnei, cu siguranță că meșterul ăla era fala Italiei.
„Iar lustra e adusă din Florența și are incluse piese din secolul 17.”
Mă uitam la drăcia aia și să mor eu de nu văzusem unele mai frumoase la Dedeman.
A continuat: lenjeria era de la Paris, a subliniat că nu din aia de serie, televizorul era comandat direct din America.
La asta mă pricep, dar am tăcut: era un TV marca Tesla ieftin, care e mai mereu la reducere.
Bine că totuși n-a zis că i l-a trimis Musk, personal.
În celălalt dormitor, tot Florența, Milano, Paris, Sydney; toate lucrate manual sau de colecție ori ediție limitată.
În baie, am rămas în ușă, că nu avea loc mai mult de o persoană în ea.
Mașina de spălat scria BEKO pe ea, dar avea motor din Taiwan.
Ce dracu’ treabă o avea Taiwan cu BEKO habar n-am.
Cada era și ea producție italiană de nișă (semăna leit cu aia pe care o schimbasem acasă că n-aveam loc în ea), la fel și chiuveta, oglinda și restul.
Toate erau luate probabil din Praktiker sau Bricostor, vedeam clar siglele unor firme bunicele, lucruri pe care le avem majoritatea în băile noastre.
Dar… aici aveau o conotație aparte, din care reieșea doar „de excepție”, „nu din alea ieftine”, „nu ne-am zgârcit la igienă”.
Mai avea puțin să îmi spună că și apa care curge la ei în WC e San Pellegrino sau Voss.
În bucătărie, totul, chiar dacă scria pe ele Starcrest sau Heinner, erau de fapt „comandă specială, făcute să se potrivească cu blatul și în consonanță cu un stil modern, dar cu accente vintage”.
În fine, am terminat cu vizionarea casei și am trecut la grătar.
Experiența culinară „de excepție”
Dacă până aici mi-am mușcat dinții să nu zic ceva și să le stric oamenilor sceneta, la grătar a trebuit să caut calmul și liniștea mai dihai decât un călugăr budist care speră să găsească Nirvana.
Cum am ieșit din casă, madam a tăcut și a preluat rolul de ghid spiritual bărbatu-su.
„O să aveți o experiență culinară de excepție. Rafinament, gust și poezie, totul într-o încercare de a regăsi senzația și emoția.”
Mă uitam la el cum nădușea în costumul ăla strâmt, în timp ce-și căuta cuvintele și elocvența culinară.
Când am ajuns la grătar, chiar m-a pufnit râsul.
Eram toți 6 în șir indian, pe o alee îngustă, cam de lățimea unui motan, și în capătul aleii era o drăcovenie formată din 3 țevi lungi, încârligate, ce aveau deasupra un mic lighenuș, peste care trona un grătărel.
Nu spun grătar, că pe ăsta nu intrau mai mult de 2 pulpe de pui odată.
Cred că îl făcuse unul de făcuse mișto de ei sau, în cel mai bun caz, un sudor beat.
Fie nu m-a auzit, fie s-a făcut că nu mă aude și s-a apucat omul de treabă.
Întâi, și-a pus niște mănuși, erau de căprioară, după câte zicea, a pus o mână de cărbuni, că mai mult nu intra, și a aprins focul.
„Am fost promovat, că altfel nu-mi permiteam asemenea casă. Nici nu vă spun ce mașină mi-au dat de la firmă, dar n-am vrut s-o iau, că era mai mare bătaia de cap. Merg cu a mea.”
Avea parcat în fața casei un Fiat, dar nu știu ce model.
„Și nevastă-mea a ajuns bine. Se roagă ăștia de ea să o ia la firme mari de tot, dar ați văzut și voi cât de simplă și modestă e săraca. La câtă școală are, cred și eu că o vor toți.”
În living văzusem, puse în ramă, probabil, în original, diploma doamnei la o facultate privată care cred că nici acum nu e acreditată și încă o diplomă de la un curs de 2 săptămâni.
„Hai, draga mea, adu cărnița aia.”
De n-ar fi fost grotesc, ar fi fost caraghios.
Doamna, pe niște tocuri de 15 cm, desfăcea niște casolete și se grăbea să pună ce era în ele în niște castroane.
Apoi, cu un aer de parcă venea pe covorul roșu de la Buckingham, aducea carnea la grătar.
Micii de la Cocoșatu’ și eticheta de 30% reducere
„Băi, tată, micii ăștia i-am luat de la unul ce l-a învățat pe Cocoșatu’ meserie. N-ai mâncat în viața ta așa ceva. Iar puiuțul e de la o fermă la care au doar câțiva acces. Le dă doar boabe aduse de la țară.”
Mă uitam la cei 8 mici și 4 pulpe și mă gândeam cum o să le împărțim între noi.
A pus întâi 2 pulpe, apoi pe celelalte și, în cele din urmă, micii, în 2 tranșe.
Tot sufla în jarul ăla care dădea să moară după 20 de minute.
De câte ori întorcea carnea, se lingea pe degete, plescăia:
„Țineți minte, că n-ați mâncat așa ceva toată viața voastră.”
În fine, carnea era gata, cât de gata putea fi după mâna aia de cărbuni care arseseră de nici cenușa nu se mai vedea, a adus consoarta, pe o farfurie, niște felii de pâine, pe asta nu a mai lăudat-o, și…
„Haideți să mâncăm în aer curat, afară, că e o vreme tocmai bună de picnic.”
Începuse puțin să picure, dar ce mai conta?!
Am luat, cu foarte mare grijă, un mic din ăla „special”, o felie de pâine, și am început, cu emoție, să îl adulmec.
Pe o parte era ars, pe cealaltă încă era carne macră.
A adus și sticla de vin cu care venisem noi, niște pahare de plastic, „că așa e la picnic”, și am continuat să mănânc, cu nod în gât, micul ăla nenorocit.
„Nu mai vrei o gură? Că mai sunt ăștia 2.”
„Nu, mulțumesc mult. Am mâncat ceva acasă, înainte să venim la voi.”
„Cum se poate așa ceva? Nu v-am spus că vă chemăm la un grătar?”
Îmi venea să-l bag în pizda mă-sii, dar m-a oprit gestul lui fiu-meu, care îngropa discret micul lui în gazonul omului.
Măcar m-am liniștit că nu avea să facă vreo enterocolită.
Nevastă-mea mușca din micul ei, cu lacrimi în ochi și îmbucături atât de mici de aveam impresia că era Socrate când își înghițea cucuta.
„Dar niște puiuț nu vreți?”
Am dat cu atâta hotărâre din cap că nu, mai aprig decât dăduse Brâncoveanu când a fost întrebat dacă se leapădă de credință.
Se uitau la noi, și el, și nevastă-sa, cu un amestec de scârbă și milă pentru nerecunoștința noastră.
Picura chiar bine, se lăsase o liniște cam apăsătoare între noi, iar vântul adusese ambalajul casoletelor de mici și pui puse de cucoană cu grijă într-o găleată.
Se vedea clar acea etichetă de 30% reducere, specifică produselor care erau la o zi să expire.
Și în niciun caz nu erau de la guru lui Cocoșatu’ sau de la ferma elitistă de pui fericiți.
Când minciuna se vede din găleată
N-am nicio treabă cu produsele reduse și nici nu cred că, dacă mai au o zi până la expirare și le mănânci, dai colțul a doua zi.
La câte tâmpenii mâncăm zi de zi, numai de micii și pulpele de pui reduse de la Lidl nu-mi era frică.
„Amicul” s-a înroșit puțin la față și a ridicat vocea la fi-su, care se chinuia cu o pulpă de „puiuț”:
„Mă, nu ți-am zis să închizi bine poarta, că uite ce prostii ne intră în curte?”
Se uita fiu-su la el ca un câine jigărit la teorema lui Pitagora.
„Dar, tati, mami le-a pus în coș.”
„Bă, boule, când ți-oi trage una îți aduni măselele de pe jos! Cum să mâncăm noi așa ceva?”
Și a continuat oftând:
„Copiii ăștia, numai prostii au în cap… știți și voi.”
Nu prea le aveam cu partea asta de educație, dar fiecare face în casa lui ce îl taie capul.
Bucuroși că ploaia se întețea, am încercat să folosim asta ca scuză să o ușchim din casa aia teleportată din Italia & Germania & dracu’ mai știe de unde.
Stâlpul sfânt, musafirii de la 7 și salvarea
„Cum să plecați, domne, pe vremea asta?”
Nevastă-sa îi făcea semne disperată să nu ne bage în casă, că eram uzi și cine știe ce covor din secolul 11 mai udam, așa că am intrat sub streașină să așteptăm să se oprească ploaia.
„Vedeți stâlpul ăsta de lemn? Mi l-a dat maica stareță de la mănăstirea…”
Nu are importanță denumirea.
„Era de la un copac pus de un călugăr care acum a fost numit sfânt.”
În mintea lui sfinții se numeau ca prefecții sau șefii de post.
Tot căuta cu ochii în jur să mai găsească ceva despre care să spună că îl are de unde naiba mai știe unde: dat personal de papă, trimis în colet confidențial de Trump sau lăsat moștenire de Scaraoțchi.
Pervazul de la geam, gardul de la intrare, pomul de pe dreapta, ăsta era din grădina „personală” a „lu’ șefu”, etc.
Ajunsesem la un punct de fierbere de puteam să propulsez un submarin.
Norocul nostru că soția i-a șoptit ceva la ureche; dar am auzit și eu:
„Hai, dă-le valea, că vin ăia de la 7.”
Cred că a fost cea mai frumoasă frază auzită în ziua cu pricina.
Până să deschidă gura, i-am luat-o înainte:
„Mulțumim mult pentru invitație. Abia așteptăm să vă invităm și pe la noi.”
În timp ce vorbeam, în acele clipe îmi treceau prin cap o grămadă de chestii cum să-i întorc individului vizita: să aduc vreo 2 pietre de pe drum și să îi spun că mi le-a lăsat pe limba de moarte Decebal, să îi zic că fața de masă mi-a adus-o Prințesa Diana când a fost la noi în vizită sau că friptura din farfurie e de la singurul porc din lume care recitase poemele lui Shakespeare pe nerăsuflate și apoi ceruse cu lacrimi în ochi să fie sacrificat special pentru mine.
Cu ideile astea în cap și cu ușuiala lui grăbită, că se făcuse aproape 19, am ieșit pe stradă, în timp ce dintr-un Uber coborau 2 adulți și un copil.
M-am uitat la ei cu atâta milă, încât probabil oamenii au crezut că sunt nebun.
Am plecat pe jos, rupți de foame și de nervi.
Când afli că n-ai fost singurul păcălit
Au trecut de la „grătarul” la amicul meu câteva zile și m-am întâlnit întâmplător cu un alt amic, tot din vremea tinereții.
Ne-am dat la o vorbă și, dintr-una în alta, am ajuns la numele respectivului grătaragiu.
În clipa aia am observat pe fața celui din fața mea o grimasă de parcă i-aș fi povestit de transfuzia sanguină la viermele de mătase.
„Te-a invitat și pe tine la grătar?”
„Da.”
„Și tot cu Nabucodonosor, Cleopatra și Moș Crăciun te-a luat?”
„Florența, Milano”, completez eu.
„Și tot micii ăia expirați pe grătarul ăla de căcat?”
„Aha.”
Nu am pomenit așa pomelnic de sudalme și înjurături la un om, spuse cu o rapiditate și fluență remarcabile.
Când s-a mai liniștit din bălăcărit, m-a întrebat:
„Socată din aia din flori aduse de la Muntele Athos ai băut?”
Îi zic că nu, că a trebuit să vină „ăia de la 7”.
„Bă, eu n-am avut bafta asta. Mai de gura lui, ba a nevesti-sii, ba de foame, am băut vreo 3 pahare, nu știu ce dracu’ a pus în ea, că am avut diaree 2 săptămâni, și eu, și nevastă-mea. Nici la muncă n-am fost. Cum mă ridicam de pe WC, mă apuca din nou. Am slăbit vreo 4 kile. Să mor de nu am crezut că asta mi-a fost. Dacă pun mâna pe el…”
Iar în timp ce ăsta tot se văicărea și amenința, sună telefonul.
Persoana în cauză, cauza tuturor belelelor și făcătorul de socată, era la aparat:
„Hai să trăiești! Mă întreba nevastă-mea… când spuneai să trecem pe la voi?”
Descoperă mai multe la Doar cuvinte...
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
